Redeschiderea economiei Chinei a fost la fel de brutală ca închiderea ei pentru stoparea răspândirii pandemiei. Revenirea are acum diferite forme...şi arome. Într-un mic orăşel chinez, ieşirea din criză are gust de sos de ardei iute.

Mirosul, sărat şi înţepător, străbate străzile proaspăt pavate de lângă fabrica atât de nouă încât străluceşte, scrie The New York Times. Fabrica este deţinută de o companie numită Laoganma, care face un sos picant de chili şi soia renumit în toată China pentru puterea sa de seducţie gustativă. În plină pandemie globală, când locurile de muncă ale clasei muncitoare din întreaga lume sunt ameninţate cu dispariţia, aromele care ies din fabrică sunt un semn al oportunităţii. De când s-a deschis, în martie, când China era încă sub stăpânirea pandemiei de Covid-19, uzina are probleme în a găsi suficienţi operatori de utilaje sau tehnicieni de control al calităţii.

Acum, muncitorii se adună la Changmingzhen, un oraş agricol până nu demult liniştit, înconjurat de munţi verzi şi orezării, din care tinerii au fugit pentru locuri de muncă mai bune în altă parte. Changmingzhen este o dovadă a revigorării uimitoare post-coronavirus a Chinei - una alimentată de forţa de lucru calificată a fabricilor şi şantierelor de construcţii din ţară. Cu puţine excepţii, restul lumii rămâne într-o stare de boală cauzată de pandemie. Însă economia chineză nu doar că avansează, dar o face şi într-un ritm superior celui de dinainte de criză.

Seara, după ce îşi termină lucrul, muncitorii bine plătiţi inundă tarabele din apropiere căutând tăiţei tăiaţi manual, banane şi mandarine. Compania de familie plăteşte lucrătorilor săi din producţie până la 1.200 de dolari pe lună. „Nu este rău pentru muncitorii de vârsta noastră”, spune angajata Wang Mingyan. Femeia în vârstă de 50 de ani a povestit că a primit un apartament în care stă fără chirie, mese gratuite la cantină şi alte beneficii, întrucât Laoganma concurează cu alte companii pentru forţa de muncă. Meniul nu este întotdeauna pe placul ei, dar acesta este un preţ mic de plătit. „Când eşti departe de casă”, a spus doamna Wang, care s-a mutat din oraşul ei natal la mai mult de două ore distanţă, „nu poţi decât să îţi umpli stomacul”.

China a îngheţat o economie de 15.000 de miliarde de dolari în februarie anul trecut. A folosit forţa brută pentru a izola oraşele şi provinciile şi a bloca oamenii în carantină.

Guvernul de la Beijing a apelat la acelaşi set de instrumente contondente pentru a repune economia în funcţiune. A ordonat fabricilor să se redeschidă şi băncilor administrate de stat să ofere credite. Companiile de stat au fost forţate să-şi reia activitatea. Acum, economia sprintează înainte. Subvenţiile guvernamentale alimentează noi rute feroviare şi construirea de noi fabrici.

O companie de stat, care se vrea un viitor concurent al Boeing şi Airbus, spune că va investi 3 miliarde de dolari în 22 de proiecte mari de construcţii. Implicarea guvernului face ca renaşterea Chinei să aibă în centru muncitorul. Pârghiile statului sunt cele mai eficiente atunci când vine vorba de repornirea fabricilor mari sau a proiectelor mari de construcţii. Guvernul se concentrează de mult timp pe a mulţumi clasa muncitoare de teama genului de turbulenţe sociale care au răsturnat politicile în Statele Unite şi Europa. Beijingul rezolvă însă mai greu alte probleme.

Mulţi consumatori rămân prevăzători, iar tendinţa poate pune stăpânire pe şi mai mulţi pe măsură ce virusul începe să reapară în câteva oraşe. Economia chineză încă se bazează mai mult pe producerea de bunuri decât pe inovaţie şi servicii. 

Legiunile de absolvenţi de facultate găsesc încă greu locuri de muncă mulţumitoare. La aproximativ 50 de km în sus pe autostrada din Changmingzhen, în capitala provinciei, Guiyang, Laoganma a promovat angajări cu panouri înalte de trei metri la un târg de locuri de muncă local. Însă genul de muncă oferit nu-i prea atrage pe tineri. „Puteţi găsi de lucru dacă căutaţi, dar pur şi simplu nu va fi ce v-aţi imaginat”, a spus Grace Cai, specialist în managementul turismului la o universitate din Guiyang. „Şi nu va fi acel post spre care să vă îmbie inima sau care să vă ajute să vă atingeţi obiectivul. „Doamna Cai a efectuat un stagiu în toamna anului trecut, lucrând pe un post de chelneriţă într-un restaurant de hotel. Se chinuie să-şi găsească un loc de muncă cu normă întreagă. „Acum sunt prea mulţi studenţi”, a spus ea, „şi din cauza pandemiei chiar nu este uşor să-ţi găseşti de muncă”. 

Însă se prea poate ca sătenii din Changmingzhen să nu fie de acord. Provincia Guizhou, din sud-vestul Chinei, este un loc care în urmă cu cinci ani a fost atât de sărac încât a devenit o ţintă pentru campania anti-sărăcie a Chinei. 

Chiar şi înainte de izbucnirea pandemiei, autorităţile se străduiau să pună la lucru toată forţa de muncă disponibilă. Guvernul tocmai a terminat de construit o autostradă modernă şi o linie de tren de foarte mare viteză care leagă Guizhou de o provincie vecină. Laoganma şi alte companii s-au grăbit să profite. Oraşul este înţesat de muncitori din construcţii care ridică apartamente pentru muncitori noi. „Nicio fabrică nu are suficienţi muncitori – localnicii au fost recrutaţi toţi”, a spus Zhou Xin, un fost fermier care a renunţat la culturile sale de orez pentru ca Laoganma să-şi poată construi fabrica. Propria sa fiică a studiat la Shanghai şi a rămas să lucreze la o companie de design industrial. Acum, el conduce un mic restaurant peste drum de fabrică şi încă pescuieşte într-un râu din apropiere. Îl supără un singur lucru: zgomotul şi şuieratul constant al fabricii. 

„Nu contează dacă te obişnuieşti cu acel sunet”, a spus el. „Sunt miliarde de yuani investiţi aici.” Fabrica ar fi trebuit să se deschidă în februarie. Însă a venit pandemia. Străzile s-au golit. Locuitorii au ridicat baricade la intrările în oraş, verificând temperatura tuturor. Un amestec de frică şi camaraderie a ţinut practic pe toată lumea acasă timp de şase săptămâni, oamenii trăind cu porumb, cartofi şi verdeaţă din grădinile din spatele caselor. Yang Xiaozhen are un restaurant în Changmingzhen pe care-l conduce alături de părinţii ei, cerând 1,50 de dolari pentru o farfurie de colţunaşi. A venit pandemia şi au închis.

Părinţii ei n-au mai ieşit din casă. Nici doamna Yang nu s-a mai aventurat afară. „Am încercat să fim prudenţi”, a spus ea, „pentru că noi, chinezii, suntem cu siguranţă foarte uniţi şi foarte atenţi.” Însă virusul nu a lovit niciodată Changmingzhen. Până la sfârşitul lunii februarie, cu economia încă oprită, oficialii locali şi managerii de la Laoganma au trecut la acţiune. Autorităţile din vecinătate au primit ordin să găsească şomeri care să muncească în fabrică. Muncitorii municipali au fost folosiţi pentru a finaliza drumurile din apropiere, iar aceasta n-a fost o treabă uşoară. Chiar şi grădinarii s-au grăbit să planteze rânduri de puieţi în gardul fabricii.

Wen Wei a fost unul dintre primii muncitori. Aduce condimente la linia de producţie şi câştigă 620 de dolari pe lună. Soţul ei, care prăjeşte ardeiul iute, câştigă 1.200 de dolari pe lună. Pachetul oferit de Laoganma i-a atras către Changmingzhen. Conţinea un apartament gratuit pentru ei şi cei doi copii ai lor şi mese gratuite la cantina companiei. Ei plătesc doar pentru apă şi electricitate. „În alte locuri nu poţi găsi un salariu atât de mare”, a spus ea. La câteva blocuri la sud de fabrica Laoganma, Zhu Haihua este şofer de camion pentru o fabrică de oţel care produce turnuri pentru turbine eoliene. Salariul său lunar de 2.300 de dolari nu include mâncare sau locuinţă. Banii ar reprezenta abia jumătate din cât câştigă în medie un şofer american de camion. Dar aceşti bani înseamnă mult mai mult într-un sat de munte din China. 

Activitatea frenetică din construcţii din ultimii ani şi reglementările permisive de zonare au produs o abundenţă de apartamente recent construite. Acest lucru îi permite domnului Zhu să închirieze un apartament cu trei dormitoare pentru doar 175 de dolari pe lună. „Chiria aici este foarte mică”, a spus el. Deocamdată, zgomotul utilajelor şi al construcţiilor îneacă mai tot timpul cântecele păsărilor din arţarii chinezeşti din jurul oraşului.

Dar semnele slăbiciunii nu au dispărut complet. Afacerile restaurantului doamnei Yang nu şi-au revenit pe deplin. În timp ce fabrica Laoganma continuă să pompeze aroma de condimente în aer, proiectele de construcţii asistate de guvern ar putea să nu mai dureze mult timp. Echipele de muncitori de la linia de cale ferată de mare viteză se duc tot mai departe de sat. Se întorc mai rar pentru a-şi cheltui banii. Cai Liuzhong, proprietarul unui magazin de articole de foraj de lângă restaurantul doamnei Yang, se pregăteşte să urmeze lucrările spre următorul oraş în plină expansiune. „Pur şi simplu unde se duce ea, mergem şi noi”, a spus el. Yang Faxue, un client obişnuit al restaurantului, este încrezător că va avea întotdeauna de lucru. Muncitorul în construcţii în vârstă de 36 de ani este pe drumuri de două decenii, părăsindu-şi casa pentru a lucra la început în marele oraş Nanjing. Soţia sa – şi, în cele din urmă, cei trei copii ai lor – au rămas acasă. Yang a fost încântat să-şi găsească un loc de muncă în Changmingzhen, mai aproape de casă. Munceşte la două ore de condus de familie. Şi munca abia dacă s-a oprit în timpul pandemiei. „Casele trebuie construite orice-ar fi”, a spus el. „Munca este muncă”.