♦ În ultimul deceniu, România nu numai că nu a reuşit să-şi majoreze capacitatea de producţie de energie electrică, dar nici măcar nu a putut să o păstreze constantă, închizând unităţi fără a pune nimic în loc. Germania, Polonia, Grecia şi Austria sunt state care spun o cu totul altă poveste în ceea ce priveşte abordarea acestui sector strategic.

Statisticile europene arată că în perioada 2011-2020 parcul de producţie de energie al României s-a micşorat cu 9%, de la 19.733 MW la circa 18.000 MW. Astfel, deşi în perioada 2009-2014 România a trecut printr-un puternic val de investiţii în proiecte de energie verde, care au adăugat sistemului energetic naţional circa 4.300 MW noi, închiderile de unităţi, mai ales cele din zona termo au anulat la nivelul întregului sistem acest aport pozitiv de capacitate. Rezultatul este că de trei ani, România a devenit importator net de energie electrică.

Lucrurile stau însă diferit cu multe alte state europene care au înţeles importanţa strategică a sectorului energetic şi au acţionat ca atare. Germania şi-a crescut capacitatea instalată cu 34%, arată datele Eurostat, iar Irlanda a bifat un procent similar de creştere a capacităţii instalate.

Dar poate cel mai elocvent caz este cel al Poloniei, care a reuşit să termine anul 2020 cu o capacitate de producţie a energiei cu 29% mai mare faţă de cea din 2011. Ce este interesant la cazul Poloniei este faptul că ţara şi-a păstrat aproape intactă capacitatea centralelor pe cărbune, care asigură 70% din producţia de energie, dar a adăugat la această capacitate proiecte din energie verde. În România, lucrurile au stat diferit. În acest moment, capacitatea centralelor pe cărbuni care mai funcţionează este de circa 2.500 MW, în 2012 acestea având o putere de peste 5.300 MW şi asi­gurând 40% din producţia naţională de energie. Acest exit din cărbuni fără a pune nimic în loc a subminat statutul de exportator net de energie al României în ultimii trei ani. Investiţiile din partea de eoliene şi solare, unde România are acum un portofoliu de generare de circa 4.300 MW, s-au făcut fără unităţi de stocare sau de echilibrare, astfel că indepen­denţa zilnică a alimentării cu energie a României depinde de cum bate vântul.

Cărbunele, deşi cu viitor limitat ţinând cont de politicile de mediu ale UE, este din nou în centrul atenţiei din cauza războiului din Ucraina.

În contextul în care decizia la nivelul blocului european este de a elimina dependenţa de gazul rusesc, cărbunii ar putea primi o nouă şansă la viaţă, pe un anumit termen, astfel încât securitatea energetică a economiilor europene să nu fie ameninţată de tranziţia spre zona de energie verde.

Potrivit Planului Naţional Integrat Energie şi Schimbări Climatice (PNIESC), pe partea de energie eoliană este aşteptată o creştere de la 3.000 MW, cât este în prezent, la peste 5.250 MW în 2030.

Pe plan solar, în acest moment sunt montaţi circa 1.350 MW, dar estimările oficiale arată că această capacitate ar putea ajunge la circa 3.400 MW în 2025 şi la 5.000 MW în 2030. Investitorii cred însă că aceste estimări sunt foarte prudente.

Potrivit unei centralizări făcute de grupul Monsson, cel mai puternic dezvoltator de proiecte de energie verde din România, deţinut de omul de afaceri Emanuel Muntmark, la acest moment sunt în dezvoltare circa 38.000 MW în proiecte verzi, eoliene şi solare, care au cel puţin un aviz obţinut. Capacitatea este uriaşă rapotată chiar la întreg sistemul energetic local, de circa 20.000 MW. Într-un scenariu pesimist, din toate proiectele care se află acum în dezvoltare, în următoarea decadă România ar putea acomoda circa 14.000 MW, echivalentul în capacitate a 10 centrale de la Cernavodă. Această capacitate, la un factor mediu de funcţionare de 25%, reprezintă circa 3.500 MW pe care România se poate baza. Însă până acând aceste unităţi vor intra în funcţiune, vor urma ani de preţuri mari la energie, susţinute şi de un deficit naţional pe zona de producţie.