Poate că războiul i-a obosit şi pe sârbi, şi pe bosniaci, şi pe kosovari. Poate că amintirile masacrelor, ţinute cu grijă atât de vii, nu vor reaprinde ura, ci le vor arăta doar că nu aceasta este calea. Poate că politicienii n-au decât să latre. La război nu pot porni singuri.

Vor intra Serbia şi Kosovo în război din cauza unor plăcuţe de înmatriculare? se întreabă Andreas Kluth, un comentator de la Bloomberg şi fost redactor şef la Handelsblatt, unul dintre cele mai mari ziare germane. Şi întrebarea, şi omul au o semnificaţie aparte. Occidentul n-a reuşit niciodată să înţeleagă pe deplin Europa de Est, d-apoi Balcanii, o zonă diversă cât un continent întreg. Iar întrebarea este justificată deoarece odată cu prelungirea războiului pornit de Rusia contra Ucrainei, în regiunile de conflict din fosta Iugoslavie cresc tensiunile şi se instalează incertitudinea. Unii analişti spun că aceste lucruri nu sunt o coincidenţă.

Kluth atrage atenţia că Serbia, Kosovo şi Uniunea Europeană trebuie să împiedice ca aceste tensiuni să devină un alt aspect al războiului lui Vladimir Putin contra Occidentului. Dar cu Balcanii de Vest nimic nu este simplu. Bosnia şi Herţegovina este un exemplu.

Dresda, din Germania, şi Wroclaw, din Polonia, sunt oraşe distruse aproape complet în al Doilea Război Mondial. Dar au renăscut din propria cenuşă, au fost reconstruite, prosperă şi au devenit simboluri ale păcii şi continuităţii. Doar monumentele mai amintesc de dezastru. Însă în Sarajevo, Mostar, Pristina, ca de altfel în multe alte oraşe şi sate din Bosnia şi Kosovo, amintirile războaielor din anii 1990 sunt la tot pasul.

Cladirile încă mai au urme de gloanţe. Minarete pe jumătate dărâmate spun poveşti de pe vremea Imperiului Otoman, dar şi a bombardamentelor armatelor moderne. Sate pe jumătate în ruină se încăpăţânează să supravieţuiască. Câmpuri bătute în lung şi în lat de vaci şi de cai au încă plăcuţe de avertizare: „Atenţie, mine!” Sarajevo a fost asediat timp de patru ani, dar acum este un oraş cât se poate de viu, cu oameni cu un chef de viaţă care rivalizează în această parte a Europei poate doar cu cel al belgrădenilor. „Aleea lunetiştilor” este loc de promenadă acum. În vremea asediului, acolo se murea. Cine voia o bucată de pâine sau mâncare din cealaltă parte a oraşului, trebuia să rişte, iar lunetiştii sârbi nu iertau. Asediul a fost unul al terorii, nu al distrugerii totale.

Cine este atent poate remarca pe asfalt trandafirii din Sarajevo, monumente comemorative discrete şi adesea călcate de paşii trecătorilor – pete roşii în piatră – care marchează locurile în care civilii au fost ucişi în număr mare de obuze. Unul este într-o piaţă mică, unde oameni au murit stând la coadă la pâine. Acolo încă se mai vinde pâine. De  oriunde ai privi din Sarajevo poţi vedea versanţii dealurilor transformaţi în cimitire albe. Este o imagine aproape frumoasă, dar înfiorătoare. Orice petec liber de pământ din oraş fusese transformat în cimitir. Şi grădini. Oamenii aveau nevoie de mâncare. Era cultivat orice petec de pământ liber, chiar şi din cimitir. Însă semnele războiului se văd cel mai bine la oameni – vizibil prea mulţi oameni fără o mână, fără un picior, fără un ochi.

Muzeele din Sarajevo, un oraş cosmopolit, dar aflat în partea musulmanilor bosniaci, spun doar poveştile victimelor bosniace şi pe ale agresorilor croaţi şi sârbi. Nicio parte nu-şi asumă genocidul, deşi au murit zeci de mii de oameni. Satele în ruine şi supravieţuitorii care s-au întors au alte poveşti. „Eram ca fraţii, noi şi sârbii din sat”, spune un bosniac curios să vadă străini pe un drum nebătut. Şi ca să pară mai convingător, înalţă în aer două mâini încleştate. „Nu ştiu ce s-a întâmplat. Toată lumea a înnebunit. Vecinul a tras cu puşca în copiii din casa de peste drum, iar rudele s-au răzbunat pe familia lui. Apoi au venit soldaţii peste noi.” Satul cu pricina, ascuns pe un drum lăturalnic, este dat ca exemplu de distrugere la care se poate ajunge într-un război de epurare etnică.

Unii spun că în războaiele iugoslave şi alcoolul a avut un rol important. Un muzeu bosniac redă povestea unei fete care spune că a reuşit să scape dintr-o biserica incendiată de sârbi doar pentru că soldaţii erau prea beţi ca să o mai urmărească. În biserică au fost închise zeci de persoane, toate din acelaşi sat. Ea a fost singura supravieţuitoare. A fost protejată de cadavrele de deasupra ei şi a evadat când uşa s-a slăbit din cauza focului. S-a târât afară, a aşteptat până şi-a revenit şi a fugit, urmărită de înjurăturile soldaţilor beţi. Gropi comune sunt descoperite şi astăzi. În urmă cu zece ani, secarea lacului de acumulare Perucac a scos la lumină osemintele a zeci de civili dispăruţi în război – masacrul de la Vişegrad. O legendă spune că victimele mai mici, copiii, erau aruncate de vii de pe un pod, iar soldaţii sârbi le luau la ţintă. În acelaşi lac au fost descoperiţi şi civili ucişi în războiul din Kosovo. Au fost încărcaţi într-un camion, închişi acolo, iar camionul răsturnat în lac. Astfel de poveşti există, desigur, în toate taberele. Semne ale războiului sunt peste tot, deşi au trecut zeci de ani de atunci. Nimeni nu uită, nu poate să uite şi nu este lăsat să uite. Bosniacii sunt prietenoşi şi generoşi cu străinii, dar nu şi cu sârbii. Şi invers. Un sârb bosniac n-ar recomanda niciodată unui străin un drum prin partea musulmană a Bosniei. Zonele dominate de cele trei etnii, musulmanii bonsiaci, croaţii catolici şi sârbii ortodocşi, sunt bine delimitate chiar şi în interiorul oraşelor. O simplă marcă de bere îi poate spune vizitatorului străin în ce zonă etnică se află. În partea croată se bea doar bere croată, deşi nu are gust. Tensiunile interetnice sunt vii şi poate că aşa se şi vrea.  Canalul britanic de televiziune Sky News a încercat să facă o incursiune în această lume.

La 30 de ani după oribilul război, Bosnia este prinsă într-o dispută complexă, volatilă, care include diviziuni etnice, rivalitate religioasă, negarea genocidului, amintiri îngrozitoare şi suspiciunea sâcâitoare că Moscova aţâţă răul.

Trecutul te înconjoară din toate părţile  în Bosnia. Este o ţară modelată de secole de diviziune etnică şi religioasă şi care încă se luptă să facă faţă propriei sale identităţi fracturate.

Vinovaţia supravieţuirii cântăreşte foarte mult pe sufletul multora.

Trecutul te înconjoară din toate părţile  în Bosnia. Este o ţară modelată de secole de diviziune etnică şi religioasă şi care încă se luptă să facă faţă propriei sale identităţi fracturate.

Istoria modernă este atât de tangibilă acolo – se văd oriunde cicatricile lăsate de trei ani şi jumătate de război brutal din anii 1990. Au fost 100.000 de morţi într-o ţară de doar patru milioane de locuitori. Alte sute de mii de persoane au fost obligate să-şi lase în urmă locuinţele. Unele dintre aceste cicatrici sunt surprinzător de evidente. Ne oprim la un bloc din Sarajevo, construit iniţial pentru Jocurile Olimpice de iarnă din 1984, şi ne uităm la peretele lateral înalt – marcat de sute de găuri. Acestea variază de la mici găuri de gloanţe până la goluri căscate printre etaje şi lăsate de rachete şi obuze.

Dar acestea pot fi reparate. Cele mai mari probleme ale Bosniei sunt trauma care persistă, tensiunile periculoase care încă divizează această ţară şi sentimentul că un război catastrofal ar putea reveni. Că nimic nu s-a schimbat cu adevărat.

Pentru a înţelege cât de viscerale sunt acele diviziuni, părăsim Sarajevo şi conducem câteva ore. Chiar înainte de a ajunge la graniţa cu Serbia, intrăm în oraşul Srebreniţa. Aici au fost ucişi peste 8.000 de bărbaţi şi băieţi musulmani de către sârbii bosniaci în iulie 1995. Un act de o insensibilitate aproape de neimaginat în Europa, condus de Ratko Mladić. El i-a asigurat pe localnici că vor fi în siguranţă, apoi a ordonat un val uluitor de violenţă, care a început, în mod scandalos, sub privirile trupelor neputincioase ale Naţiunilor Unite. Este vorba de căştile albastre olandeze. Asigurat de Mladić că nimeni nu le va face vreun rău refugiaţilor din enclava apărată de olandezi, comandantul căştilor albastre a ciocnit (forţat, se spune) un pahar de şampanie cu comandantul militar sârb. Olandezii, slab înarmaţi, nu au făcut nimic când tancurile lui Mladić au luat cu asalt „zona sigură” pentru că, au argumentat ei, nu le permiteau regulile. Ca să acţioneze, ar fi trebuit să fie atacaţi primii. Dar soldaţii sârbi i-au executat doar pe musulmanii neînarmaţi. Ziua aceea este considerată una a umilinţei naţionale pentru Olanda.

În Srebreniţa există un cimitir imens aici acum. Un punct central de reamintire. Ceea ce frapează este numărul mare de morminte – şi, de asemenea, multele grupuri de membri ai aceleiaşi familiei îngropaţi împreună – taţi cu fii, toţi ucişi în acelaşi timp.

Sehida Abdurahmanovic cunoaşte durerea. Soţul ei Jakube a fost ucis în primele zile ale războiului. Fratele ei, Meho, a fost executat în timpul masacrului, iar rămăşiţele sale nu au fost găsite niciodată. Fiul ei de 16 ani a supravieţuit fugind în pădure. Statuia din Sarajevo a tatălui lui Nermine chemându-şi fiul să iasă din ascunzatoarea din pădure pentru că sârbii le-au promis trecere liberă este a altă poveste cu minciuni mortale. (Un alt copil Nermin are şi el o poveste tragică – a fost ucis de glonţul unui lunetist sârb în Sarajevo. Glonţul a trecut mai întâi prin mama sa. Au murit pe o trecere de pietoni, cu trupe ale căştilor albastre lângă ei.)

„Nu mi-am dat seama ce se va întâmpla”, povesteşte Sehida. „Nu mi-am imaginat că va fi un genocid, că va fi o crimă de asemenea dimensiuni. Dacă aş fi ştiut, aş fi fugit şi mi-aş fi salvat copiii. Am crezut în civilizaţie. Am făcut o mare greşeală”.

Vinovaţia supravieţuirii cântăreşte foarte mult pe sufletul multora. Fiul lui Sehidei, ca atâţia tineri, a părăsit ţara şi a început o nouă viaţă în străinătate – din clasa sa de 44 de elevi, doar patru au supravieţuit.

Ratko Mladić este acum în închisoare, condamnat pentru genocid. Ai putea crede că numele lui ar fi o pată pe această ţară; că va  fi ocărât de toată lumea. Dar nu este aşa.  În oraşul Bratunac din apropiere, suntem introduşi într-o cameră mare, ca o capelă. Pe pereţi sunt sute de fotografii ale sârbilor bosniaci care au fost ucişi în război. Fiecare cu povestea lui.

„Aici. Acesta este vărul meu Augustus”, spune politicianul Vojin Pavlović. „I-au tăiat capul şi au jucat fotbal cu el. A fost groaznic.“ Pavlović crede că moartea a mii de musulmani la Srebreniţa – cel mai grav masacru din Europa de după  Holocaust – nu a fost chiar atât de rău. O crimă, da, dar nimic mai mult. Că omul care a fost condamnat este pur şi simplu înţeles greşit. „Cred că Ratko Mladić este un erou şi că nu este vinovat pentru ceea ce a fost acuzat şi condamnat”, spune Pavlovic. „Nu a fost genocid la Srebrenita”. Pentru el, moştenirea războiului nu este despre reconciliere, ci despre crearea şi extinderea Republicii Srpska. Plângându-se că sârbii sunt marginalizaţi de către bosniaci, care reprezintă aproximativ jumătate din populaţie, liderii Republicii Srpska spun că aceasta vrea să se ocupe singură de propriile interese  şi chiar să îşi formeze propria armată.

Pentru mulţi oameni, aceasta seamănă mult ca genul de argumente care au dus la război acum 30 de ani, dar Pavlović face clar ce este în mintea lui: „Nu va exista pace atât timp cât comunitatea internaţională reprezintă, apără şi protejează doar o parte. Acea parte este partea musulmană”.

În capitală, Ljubisa Ćosić zâmbeşte în biroul său. Primarul din Sarajevo de Est îşi exercită atribuţiile dintr-un loc nou, de unde poate vedea până departe. Îi place să privească în depărtări. „Dizolvarea Bosniei Herţegovina se va întâmpla dacă acest stat continuă aşa”, spune el. „Bosniacii au încercat mereu să aibă un stat centralizat. Vor din ce în ce mai mult. Nu se poate. Am avut un război din cauza asta“.

Deci s-ar putea întâmpla din nou? Ar putea Bosnia cu adevărat să colapseze înapoi în conflict şi divizare? Răspunsul, îngrijorător, este un „poate” precaut.

Dacă Republica Srpska va decide vreodată să urmărească independenţa, ar avea nevoie de susţinători cu putere. Este deja un fel de rudă a Serbiei şi este încurajată de aceasta. Este prietenă şi cu Rusia. „Personal, îi iubesc pe ruşi mai mult decât pe americani”, spune Ćosić. „Avem o relaţie istorică foarte, foarte puternică cu ruşii şi credem în Rusia”. Pavlović este şi mai puţin echivoc. „NATO este o organizaţie criminală, care poate fi comparată doar cu al Treilea Reich ca organizaţie fascistă”, spune el ridicând din umeri. Frica multora din Occident este că Rusia caută noi locuri pentru a tulbura liniştea Europei, pentru a distrage atenţia de la ceea ce se întâmplă în Ucraina şi pentru a şubrezi unitatea europeană. Bosnia, cu diviziunile şi volatilitatea ei, ar putea să pară candidatul perfect. Dar poate că războiul i-a obosit şi pe sârbi, şi pe bosniaci. Poate că amintirea masacrelor le spune că nu aceasta este calea. Poate că politicienii n-au decât să latre. La război nu pot porni singuri.