Pasionată de istorie încă din copilărie, Ana Rubeli şi-a propus să transforme oraşele în adevărate comori arhitecturale, şi să demonstreze că o clădire cu istorie poate fi o investiţie profitabilă, păstrându-şi identitatea şi valoarea în timp. Asociaţia condusă de ea a ajuns deja la apeste 50.000 de urmăritori pe social media, transformând-o în ceea ce am putea numi un „influencer cultural”. 

„Aiciastat este o plăcuţă memorială virtuală în online. Practic, povesteşte ce se află dincolo de zidurile clădirilor istorice, ce se află dincolo de faţade aparent neinteresante, pentru a reface cumva relaţia afectivă între noi şi oraş. Cum putem înţelege povestea clădirilor dacă nu le citim în online, dacă nu ne asaltează practic poveştile pe care noi le spunem pentru a reînnoda această relaţie afectivă şi pentru a ne face să le respectăm şi să le iubim mai mult?”, descrie Ana Rubeli raţiunea asociaţiei Aiciastat, în cadrul uneia dintre ediţiile recente ale emisiunii ZF Real Estate by Storia.ro. Obiectivul proiectului Aiciastat este de storytelling cultural, de a promova patrimoniul în toate formele sale, organizaţii şi proiecte sustenabile pe canelele de social media ale asociaţiei, care înglobează peste 50.000 de urmăritori. Se ocupă de promovarea clădirilor istorice şi a personalităţilor legate de acestea, de promovarea brandurilor sustenabile, a proiectelor culturale, a festivalurilor şi a organizaţiilor care protejează la rândul lor patrimoniul şi organizează, de asemenea, tururi ghidate, vânători de comori şi recitaluri de muzică clasică în zone istorice cu poveste.

Carte de vizită Ana Rubeli:

1. Se autodescrie drept un storyteller cultural, prin intermediul proiectului #Aiciastat;

2. Este pasionată de istorie, poveşti şi fotografie de 35 de ani şi, fiindcă i-au plăcut multiple domenii, a urmat studii complementare: a studiat Finanţe în paralel cu Ştiinţele Comunicării şi în final Ştiinţe Actuariale în Olanda, unde, printre altele, a aflat cum se calculează riscul evenimentelor aleatorii;

3. Înainte de a-şi face propria asociaţie, a făcut voluntariat pentru Asociaţia Istoria Artei şi pentru ARCEN. Este membru donator Pro Patrimonio şi Ambulanţa pentru Monumente. Susţine proiecte de salvare a patrimoniului şi la rândul său iniţiez proiecte de promovare a patrimoniului „Pentru că nu vreau să las ca prin derizoriu să ne pierdem istoria şi identitatea”.

Sursa: aiciastat.ro

Pasiunea Anei Rubeli vine încă din copilărie, de când îşi aminteşte că tatăl său aduna în biblioteca lor stive întregi de reviste Magazin Istoric. „Am crescut cu poveşti despre istorie, cultură, artă, personalităţi ale istoriei noastre. Şi atunci, în momentul în care am văzut foarte multe plăcuţe memoriale  care doar intuiau un fragment de poveste, deveneam şi mai curioasă. Aici a stat filosoful, aici a stat politicianul, aici a stat academicianul… Dar ce se află dincolo de această poveste? Am vrut efectiv să asaltez publicul cu informaţii culturale, astfel încât să creez această nişă în online, care să fie o doză de frumos pentru noi toţi.” Povestea asociaţiei a început în Vrancea, când Ana Rubeli a descoperit o monografie a satului unde se afla, respective satul Coteşti. A răsfoit şi a aflat despre existenţa conacului lui Duiliu Zamfirescu  – a pornit la căutare şi, chiar dacă nu l-a găsit în prima fază pe acesta, l-a găsit pe cel al unor boieri numiţi Mătăsaru. „Vorbind cu sătenii, am aflat aceste lucruri în ziua respectivă, după 3 ore de căutări. Nu e uşor să faci cercetare de teren în contextul în care aceste clădiri sunt date uitării. Şi prima postare a fost astfel despre Mătăsaru, a doua despre Duiliu Zamfirescu şi apoi am continuat cu căutările atât în Bucureşti, cât şi în ţară.” Iar dacă iniţial credea că publicul ce va fi interesat de aceste istorii va fi limitat, în prezent peste 50.000 de urmăritori au ajuns să urmărească poveştile acestor clădiri în mediul online. Treptat,  proiectul a străbătut şi graniţele online-ului şi a prins şi o faţă juridică, respectiv asociaţia culturală Aiciastat, prin care au început demersuri de valorificare a patrimoniului.

În cadrul evenimentelor pe care le realizează offline au ajuns la un public de peste 1.500 de participanţi. Acestea constau, mai exact, în aducerea publicului în clădiri de patrimoniu – iar acolo încearcă să recreeze atmosfera din perioada respectivă contopind zona de muzică clasică cu poveştile de patrimoniu. Este un public cu o vârstă medie de 35 de ani, pasionat de istorie, de cultură, care uneori lucrează în multinaţionale, dar care are această apetenţă pentru arhitectură şi pentru frumos: „Mi-a plăcut să văd că la foarte multe serate avem public care se repetă, îi avem pe aceşti participanţii foarte aproape de noi; dar de asemenea au fost serate în care am avut şi copii de 6 ani şi persoane de 80 de ani.” În asociaţie sunt trei membri fondatori – iar munca efectivă a Anei Rubeli implică scrierea textelor, realizarea de fotografii, cercetare pe teren şi apoi cercetare de arhivă sau o cercetare secundară. Atât soţul său, cât şi tatăl, sunt implicaţi şi ei în activităţile asociaţiei. Fiind vorba despre o asociaţie, aceasta funcţionează pe baza donaţiilor membrilor, prin abonamente plătite de unii dintre membri online, cât şi prin vânzarea de bilete în cadrul seratelor pe care le organizează.

Parte din activitatea de influenceri culturali a membrilor asociaţiei Aiciastatconstă în organizarea de tururi ghidate, vânători de comori şi recitaluri de muzică clasică în zone istorice. La acestea au ajuns deja peste 1.500 de participanţi.

Între timp, Ana Rubeli şi-a consolidat şi pregătirea în domeniu şi a finalizat şi masterul de patrimoniu şi resurse culturale la Facultate de Istorie din Bucureşti. „Este un master relativ nou, tânăr, dar care te echipează cu câteva instrumente esenţiale în acest domeniu, astfel încât să înveţi cum să atragi finanţări, cum să gândeşti un proiect cultural, cum să-ţi măsori succesul”. Din punctul ei de vedere, o clădire are o mai mare valoare decât terenul pe care îl ocupă sau decât efectiv zidurile sale: „Patrimoniul se valorifică prin trei dimensiuni - valoarea istorică - cât de veche este această clădire, valoarea arhitecturală - care sunt detaliile ornamentale, arhitectura efectivă şi memoria simbolică - efectiv ceea ce descoperim noi, fie-n arhive, fie istorii orale. Şi toate aceste trei elemente adunate realizează un cumul de factori care poate să reprezinte ceva inestimabil pentru public”. Dincolo de acestea, există însă şi o valoare concretă, iar din punctul de vedere al Anei Rubeli, aceste clădiri istorice pot deveni şi investiţii profitabile. „Mă bucur să văd în ultima vreme că clădirile istorice ajung să devină investiţii şi să devină foarte active pe piaţa imobiliară. Există proiecte de peste 1-3 milioane de euro care ajung pe piaţă şi pot deveni fie sedii de ambasade, sedii de clinici spectaculoase, sedii de case de avocatură. Practic, în momentul în care cumperi o clădire istorică, îţi asociezi imaginea cu o clădire care a rezistat timpului, a rezistat istoriei, astfel că devii sinonim cu rezistenţa, valoarea, istoria, cultura, arta şi înrădăcinarea, spun asta eu şi o spun practic şi cifrele care arată cum creşte valoarea în timp a acestor clădiri în momentul în care ele sunt restaurate corect şi îngrijite.” Ea adaugă că, în cazul acestui tip de clădiri, proprietarii aleg să-şi păstreze identitatea secretă, sunt persoane private. Există proprietăţi care au dispărut din proprietatea familiei, apoi au reapărut într-o stare mai puţin fericită, iar familiile au fost nevoite să depună eforturi pentru a ajunge în proprietatea acestor spaţii: „Este povestea colectivă a pieţei imobiliare româneşti care a trecut prin 50 de ani de comunism, ani negri şi care astăzi încă se află într-o stare de pseudo-refacere din cauza problemelor juridice, retrocedărilor şi a unui cumul de factori care încă ne afectează pe toţi”.  

3 întrebări şi răspunsuri din interviul cu Ana Rubeli

Cine sunt proprietarii clădirilor istorice ajunse în stare de abandon?

Legea de naţionalizare din 1950 a afectat o o pleiadă de proprietari şi, în momentul în care retrocedările au fost posibile, unii dintre proprietari nu au fost prezenţi astfel încât să îşi poată recupera acele proprietăţile. Astfel, avem de-a face uneori cu clădiri care sunt într-un regim de proprietate colectiv şi chiar şi pentru o singură clădire avem uneori cinci proprietari. Ne dăm seama uneori de astfel de situaţii văzând tipurile de geamuri, observând poate că un etaj este abandonat şi pentru un altul se încearcă să fie valorificat. Şi este foarte greu să-i pui la aceeaşi masă pe aceşti cinci proprietari, să-i faci responsabili pentru actul respectiv. Unii dintre ei sunt plecaţi din ţară. Alţii ne spuneau că le e greu privească pentru un timp, cel puţin la început, clădirea respectivă, pentru că le aminteşte de un episod tragic din viaţa lor. Au pierdut casa în 1950, apoi au recuperat-o, dar au recuperat poate o coajă. Şi atunci investiţia pe care ei o fac este, dincolo de cea financiară, una emoţională. Unii pot să fac această investiţie şi atunci avem de-a face cu un caz fericit şi o clădire restaurată, iar alţii nu pot. Vedem însă că se află şi poveşti de succes pe harta financiară a Bucureştiului, cum ar fi, de pildă, Marmorosch, o bancă extrem de prosperă în perioada interbelică, care astăzi a devenit hotel. Iar Bulevardul Aviatorilor are o poveste de succes per ansamblu - fiecare clădire de pe acest bulevard a căpătat o faţă nouă şi o funcţiune nouă.

Cum au ajuns clădiri istorice din Capitală în stadiul actual?

În ceea ce priveşte asaltul asupra pieţei imobiliare, pare că România a stat cel mai rău. Din păcate, şi după cutremurul din 1977, regimul comunist a avut proasta inspiraţie de a desfiinţa institutul pentru protejarea patrimoniului respectiv, l-a transformat într-o direcţie fără direcţie, spun eu. Şi în momentul acela, toţi specialiştii în patrimoniu şi-au pierdut direcţia. Tot ceea ce ei reuşeau să facă de fapt, era să se ducă pe şantierele de demolare şi să recupereze efectiv bucăţi din clădirile respective. Foarte spectaculos şi trist este cazul Mănăstirii Văcăreşti, unde au reuşit să recupereze anumite elemente din mozaic sau anumite elemente de basorelief. Furia aceasta asupra patrimoniului nu s-a oprit în 1989, din păcate, un teren în centrul oraşului, chiar dacă reprezintă o clădire istorică, devine o momeală foarte bună pentru diverşi investitori. Şi atunci am putea spune că piaţa imobiliară din România a fost afectată mai rău decât celelalte ţări din blocul comunist şi legislaţia evoluat şi ea destul de firav. Cred că primul pas ar fi să existe o legislaţie foarte clară care să protejeze aceste clădiri. Eu mereu spun că ne trebuie răbdare, ne trebuie înţelegere şi trebuie să încurajăm oamenii să înceapă să locuiască în case fiindcă locuirea la casă îţi dă o responsabilitate în plus, însă are şi o doză extrem de mare de frumos. Să revenim în centrul oraşului, să nu ne mai ducem către exterior, deşi aceasta a fost tendinţa, după momentul în care au fost create aşa numitele „cartiere dormitor,” să repopulăm centrul oraşului cu familii cu copii şi atunci, creând această nevoie, automat se va aşeza şi legislaţia. Aceasta este părerea mea şi a colegilor mei din domeniu.

Cine poate investi în astfel de locuinţe?

Putem spune că este vorba despre clienţii cu posibilităţi peste medie pentru că, din păcate, aceste clădiri, mai ales cele din centru, sunt într-o situaţie jalnică, dar există numeroase clădiri care se află pe ringul adiacent centrului, care sunt într-o situaţie foarte bună şi astăzi. Sunt doar clădiri cu obiectiv comercial, nu mai au rolul de clădiri rezidenţiale, precum îl aveau odinioară, deşi ar putea foarte bine să o facă. Procesul de reconversie dintr-o clădire comercială într-o clădire rezidenţială nu este foarte dificil. Într-adevăr, trebuie verificat foarte bine regimul de urgenţă al clădirii, dacă are risc seismic sau nu - aceasta este principala problemă a Bucureştiului. Pe de altă parte, o clădire pe verticală este extrem de fragilă în faţa unui cutremur şi de cele mai multe ori, clădirile cu regim de înălţime PĂ1, cu mansardă, sunt mai rezistente. Structuriştii şi arhitecţii trebuie să colaboreze să facă această hartă seismică a Bucureştilor, care din păcate nu există, şi apoi fiecare dintre noi, în funcţie de risc, să vină să să-şi aleagă locuinţa preferată. Dar repet, clădirile noi sunt uneori mai supuse riscului decât cele vechi din perspectiva materialelor de construcţie, modului în care au fost ridicate, poate faptului că astăzi, din păcate, uneori se construieşte repede din diverse considerente financiare. Ştim cu toţii că randamentul investiţional este extrem de important în momentul în care ridici o clădire şi vrei să o închiriezi sau să o oferi pe piaţă spre vânzare. Şi de aceea spun că clădirile vechi, dincolo de partea financiară, vin şi cu un aspectul ce ţine de sustenabilitate. În momentul în care investim în clădiri vechi suntem automat mai prietenoşi cu mediul.