Pandemia de COVID-19 a schimbat vieţile oamenilor din întreaga lume, fie că vorbim de Jeff Bezos şi ceilalţi miliardari ai planetei, de oamenii de ştiinţă izolaţi în staţiile de cercetare din Antarctica sau de culegătorii de pe plantaţiile de orez din Asia. Ceea ce a început ca o criză sanitară s-a răsfrânt pe neaşteptate în toate sectoarele de activitate ale omenirii. În scurt timp după conştientizarea amplorii epidemiei apărute în China, guvernele au început să ia măsuri pentru a limita răspândirea infectărilor. Se instaura, treptat, lockdownul.

Unul dintre primele sectoare vizate de blocaj a fost sistemul educaţional. De ce? Pentru că închiderea şcolilor este un pas firesc în protocolul urmat de majoritatea statelor în cazul pandemiilor, cum s-a văzut şi în cazul crizelor sanitare precedente. Cât ne costă însă acest fenomen?

În primăvara trecută, presa de pretutindeni titra cu fonturi mari titluri care, la prima vedere, nu prevesteu impactul uriaş pe care aveau să îl aibă aceste decizii luate de autorităţi: „Coronavirus: UK schools, colleges and nurseries to close from Friday” (Coronavirus: şcolile, colegiile şi creşele din Marea Britanie se închid de vineri), BBC; „New York City Public Schools to Close to Slow Spread of Coronavirus” (Şcolile publice din New York se închid pentru a limita răspândirea coronavirusului), The New York Times; „Italy shuts all schools over coronavirus outbreak” (Italia închide toate şcolile din cauza coronavirusului), CNN; „Senegal orders all schools closed in response to coronavirus” (Senegal ordonă închiderea tuturor şcolilor ca răspuns la coronavirus), Reuters; „Coronavirus: South Korea reports record daily spike, Japan to close all schools” (Coronavirus: Coreea de Sud raportează creşteri zilnice, Japonia închide toate şcolile), CNBC.

Curând însă, oamenii au început să realizeze ce înseamnă blocarea sistemului educaţional. Pentru că nu era vorba de o situaţie de scurtă durată, apărută izolat, în urma unei calamităţi, a unui atentat sau, pur şi simplu, din cauza vremiirele. Era o criză mondială care avea să afecteze, potrivit Naţiunilor Unite, „aproape 1,6 miliarde de elevi” şi care avea să scoată la iveală handicapurile sistemelor educaţionale, lipsa unui bun management, să adâncească inegalitatea socială şi producă un dezastru economic pe termen lung, pandemia de COVID-19 cauzând „cea mai puternică perturbare în masă a educaţiei din istorie”, după spusele celor de la UNICEF.

O întrebare fără niciun răspuns corect

Unul dintre titlurile apărute atunci în presă, formulat drept o întrebare de către cei de la The New York Times, mi-a rămas în minte, pentru că stârneşte o problemă de ordin etic – în orice variantă, răspunsul pare unul greşit. Întrebarea era: „Is closing the schools a good idea?”

La prima vedere, răspunsul evident, ţinând cont de factorul sanitar, a fost şi este „Da!”. Da, pentru că şcoala este un mediu propice pentru răspândirea virusului SARS-CoV-2, pentru că elevii şi profesorii pot declanşa o întreagă pânză de paianjen a infectărilor şi pentru că în rândul copiiilor este, poate, cel mai greu să impui măsuri de siguranţă precum purtarea măştii sau spălatul frecvent pe mâini.

Aşadar, şcolile s-au închis. În majoritatea statelor s-a decis trecerea la învăţământul online. Însă „da” nu a fost singurul răspuns corect. Nu pentru toţi elevii, studenţii şi profesorii din sistem. Potrivit UNESCO, „aproximativ 40% din ţările cu venituri mici şi medii nu şi-au putut susţine elevii în timpul pandemiei de COVID-19”, statisticile referindu-se la cei care locuiesc în zone mărginaşe, cei săraci, minorităţile sau persoanele cu dizabilităţi. Ce a însemnat, aşadar, blocarea sistemului educaţional tradiţional şi migrarea spre online la nivel mondial?

Un pas uriaş  în spate

Deşi pentru unii elevi mersul la şcoală presupune multe sacrificii, precum străbaterea unor drumuri neasfaltate, pline de noroi, cu încălţăminte neadecvată condiţiilor meteo, a unor distanţe mult prea mari sau îndurarea bullyingului, şcoala reprezintă, totuşi, nu doar locul în care pot învăţa pentru a-şi depăşi condiţia socială şi pentru a-şi construi un viitor mai bun. Este şi locul în care au şansa de a se bucura câteva ore de căldură, de apă potabilă, de o toaletă, este locul în care au posibilitatea de a învăţa să folosească un PC de care nu dispun acasă, ba chiar, pentru unii, locul în care pot mânca singura masă din ziua respectivă, oferită prin programe guvernamentale precum „Cornul şi laptele”. Sunt lucruri pe care şcoala online nu le oferă.

În plus, pentru copiii din familiile sărace noul context a adâncit şi mai mult inegalitatea socială. Dacă până acum educaţia era printre puţinele lucruri prin care îşi puteau cel puţin egala colegii cu posibilităţi materiale, deoarece aveau la ea acces gratuit şi egal deopotrivă, acum pentru unii este imposibil să ţină pasul cu ceilalţi în lipsa resurselor tehnologice necesare, şcoala online fiind, pentru această categorie de elevi, un concept de neatins. Vorbim despre elevi care nu au nici măcar curent electric. O statistică realizată de Teacher Task Force arată că 50% dintre elevii din toată lumea – 826 de milioane – nu au un computer acasă, 43% – 706 milioane – nu au internet, iar 56 de milioane de elevi nu pot folosi un telefon mobil pentru a accesa informaţii deoarece nu există acoperire pentru reţele mobile în zona în care locuiesc. Mai mult, tot o statistică a UNICEF realizată în parteneriat cu Save the Children arată că numărul copiilor care trăiesc în sărăcie multidimensională a crescut la aproximativ 1,2 miliarde din cauza pandemiei, un plus de 15% – 150 de milioane de copii faţă de cifrele înregistrate înainte de apariţia crizei sanitare.

În România, un sondaj realizat de fundaţia World Vision România relevă faptul că 20% dintre copiii care trăiesc în mediul rural sunt doar uneori sau nu sunt niciodată fericiţi, iar o pondere de 7% afirmă că au o viaţă rea. „Pentru ei, singura şansă la un viitor este educaţia, un sistem modern de învăţământ, care să le ofere tuturor şanse egale, indiferent de mediul de provenienţă şi starea materială a familiei”, afirmă reprezentanţii fundaţiei. „Continuarea şcolii online pentru toţi elevii, neluând în considerare rata de infectare sau accesul real al copiilor la educaţie, va duce la creşterea nivelului de abandon şcolar şi va crea lacune majore în educaţia unei întregi generaţii de elevi. Educaţia este vitală!”, a declarat Mihaela Nabăr, director executiv World Vision România, citată de ZF.

Elevii înscrişi acum în sistemul educaţional se estimează că vor pierde, pe durata anilor de activitate în câmpul muncii, o valoare cumulată de 10 trilioane de dolari, arată datele UNESCO. „Pentru a realiza magnitudinea acestei cifre, trebuie să ne gândim că este echivalentul a 10% din PIB-ul global, jumătate din producţia economică anuală a Statelor Unite, şi este de două ori mai mare decât cheltuielile publice anuale globale pentru învăţământul primar şi secundar.” De altfel, analfabetismul, în creştere în urma blocajului din învăţământ, costă economia globală 1,5 trilioane de dolari pe an.  

Consecinţele închiderii şcolilor şi ale lipsei accesului la şcoala online transformă aşadar elevii de astăzi în şomerii de mâine.

Factorul afectiv

În lucrarea „Politica”, filosoful grec Aristotel numeşte omul un „animal social”. Integrarea în societate este un atribut firesc şi o necesitate a fiinţelor umane, lucru indicat şi prin celebra piramidă a lui Maslow, care plasează nevoia de apartenenţă la un grup printre cele mai importante nevoi ale oamenilor. Apartenenţa la o comunitate şi socializarea cu semenii ne ajută să ne dezvoltăm, să împărtăşim opinii, experienţe, să învăţăm unii de la alţii.

Pandemia a creat însă o prăpastie între oameni şi, cu toate că această distanţare este una necesară pentru a ne menţine în siguranţă, nu putem nega faptul că lipsa interacţiunii ne afectează sănătatea mintală şi emoţională. Omul s-a transformat, pe neaşteptate, dintr-un animal social, obişnuit să îşi petreacă timpul în haită, într-un lup singuratic. Iar copiii sunt cu atât mai afectaţi, cu cât rezilienţa lor la schimbări drastice nu e încă formată. Ei nu au avut, de pildă, ocazia de a experimenta mutatul din casa părinţilor, pierderea unui job, reorientarea profesională, formarea unei familii sau alte schimbări majore, cu care cei mai mulţi dintre adulţi sunt deja obişnuiţi – evenimente care ne călesc şi ne uşurează adaptabilitatea la contexte neaşteptate. A lua un copil dintr-o clasă plină de elevi, de prieteni cu care este obişnuit să îşi petreacă mare parte din programul zilnic, şi a-l izola în faţa unui calculator ore bune din zi, să nu mai vorbim şi de situaţia în care va trebui să petreacă acele ore în plus în preajma unor părinţi supuşi unui nivel de stres uriaş în această perioadă în care graniţele dintre „acasă” şi „la muncă” au dispărut, riscul de a se pierde cu firea şi de a deveni violenţi fiind în creştere, este invariabil o situaţie care va declanşa deopotrivă afecţiuni mentale, precum anxietate sau depresie, cât şi fizice: sedentarism, obezitate, tulburări de atenţie sau probleme de vedere.

Potrivit unui studiu realizat în aprilie 2020 de asociaţia nonprofit Active Minds, 80% dintre respondenţi – elevi de liceu şi studenţi – au declarat că pandemia a avut un impact negativ asupra lor, 1 din 5 respondenţi a spus că sănătatea psihică i s-a înrăutăţit, 91% au experimentat stres şi anxietate, 81% – dezamăgire şi stări de depresie, 80% – singurătate, iar 48% probleme financiare. În România, sondajul World Vision indică faptul că aproximativ o treime dintre elevi au fost stresaţi şi s-au plictisit acasă, aproximativ 20% s-au simţit confuzi, au fost îngrijoraţi şi trişti, iar 25% dintre ei au gestionat doar rareori sau deloc problemele cu care s-au confruntat.

Şcoala, un refugiu pierdut

O altă dramă a pandemiei este strigată de glasurile mute ale fetelor care, odată ce porţile şcolilor s-au închis, au rămas pradă abuzurilor şi violenţei domestice, în special în Africa, Orientul Mijlociu şi alte zone defavorizate în care acest fenomen este unul extrem de întâlnit iar educaţia este unul dintre puţinele drepturi pe care le-au câştigat, după lupte duse de eneraţii cu societatea patriarhală, egalitatea de gen fiind încă în multe state din regiune un subiect tabu.

Potrivit Plan International, peste 120 de milioane de fete din Africa nu merg la şcoală din cauza restricţiilor impuse de pandemie, iar multe se tem că nu se vor mai întoarce niciodată în sala de curs. Violenţa nu este însă singurul lacăt pus pe uşa coliviei acestor fete. Nivelul de sărăcie, adâncit de criza economică actuală, a determinat familiile să le folosească drept monedă de schimb pentru achiziţionarea de alimente şi alte bunuri necesare supravieţuirii – fie că sunt căsătorite pentru zestre sau supuse abuzurilor şi exploatării sexuale contra cost. În Kenya, una dintre liniile naţionale de urgenţă sprijinită de departamentul pentru egalitatea de gen a raportat în iunie 1.108 apeluri, de zece ori mai multe decât în februarie 2020, majoritatea fiind legate de violuri asupra copiilor. Iar abuzurile sexuale, violenţa şi căsniciile în rândul minorilor sunt urmate de sarcinile nedorite şi la vârste fragede, situaţie în legătură cu care organizaţiile caritabile din Malawi, de pildă, au înregistrat o creştere de 350% a apelurilor de urgenţă în intervalul martie-mai 2020, creşteri similare fiind raportate şi în Tunisia, Niger, Africa de Sud, Uganda şi Somalia. Din nefericire, problemele vor fi răsfrânte şi asupra sănătăţii mamelor minore şi a copiilor născuţi din aceste căsnicii încheiate forţat, care le afectează într-un final nu doar calitatea vieţii, ci şi durata acesteia.

Un handicap la nivelul întregului sistem

O altă categorie de elevi şi studenţi adânc afectată de contextul disruptiv creat de pandemie în sistemul educaţional este reprezentată de studenţii cu dizabilităţi. În prezent, la nivel mondial unu din zece copii prezintă o dizabilitate, conform Naţiunilor Unite, elevii cu dizabilităţi având cele mai mici şanse de a beneficia de soluţiile învăţământului la distanţă, deoarece mulţi sunt predispuşi în paralel şi la o situaţie materială precară, care le limitează accesul la internet şi software-uri de învăţare.

Să ne gândim, de pildă, la teleşcoală sau la cursurile online, în varianta de bază. Unui copil cu deficienţe de vedere şi/sau de auz îi este complet inutilă o astfel de soluţie, deoarece nu va putea vedea/auzi lecţiile şi explicaţiile profesorilor. Iar şcolile, în special în ţările în dezvoltare, nu au acces la tehnologii care să asigure acelaşi nivel de învăţare şi pentru copiii cu dizabilităţi, precum convertirea textelor în sunete sau în litere Braille. Handicapul acestor elevi şi studenţi se răsfrânge aşadar la nivelul întregului sistem, neputincios  în a le acorda şanse şi acces egal la educaţie în situaţii de criză precum cea pe care o trăim în prezent.

Gaudeamus igitur, cântat via Zoom

În luna mai, universitatea Cambridge din UK, anunţa, pentru prima dată în istoria instituţiei, că în anul academic 2020-2021 cursurile vor fi ţinute online, devenind prima instituţie majoră care a mutat oficial în online un întreg an universitar. Exemplul său a fost urmat rapid de universităţi din toată lumea. Dar, pe cât ar părea de simple cursurile online pentru studenţii obişnuiţi cu tehnologia, pe atât de provocatoare sunt.

Una dintre cele mai evidente probleme este diferenţa de fus orar. Chiar dacă, teoretic, un student ar putea participa la cursuri online de la mii de kilometri distanţă, ce înseamnă acest lucru pentru o persoană aflată într-o ţară în care ora de începere a cursului coincide cu ora sa de culcare? Nu e un simplu disconfort, ci o situaţie care poate genera dereglări grave ale organismului şi probleme medicale pe termen lung, precum insomnii, nevroze sau depresie.

Factorul „neprevăzut” şi-a spus cuvântul şi în privinţa accesibilităţii facultăţilor. Să luăm exemplul studenţilor sau al viitorilor studenţi internaţionali din SUA. În iulie 2020, guvernul Statelor Unite anunţa că acordarea vizelor va fi oprită temporar. O astfel de decizie poate zădărnici ani întregi de planuri şi sacrificii pentru a studia la universitatea mult visată. Într-o situaţie asemănătoare au fost sau sunt şi studenţii înscrişi în schimburi de experienţă ca Erasmus.

Interdicţiile de călătorie nu afectează însă sistemul universitar doar la nivel individual, pentru fiecare student în parte, ci are un impact major şi asupra instituţiilor în sine. Potrivit unei analize realizate de dr. Mirka Martel în rândul universităţilor din SUA, în urma apariţiei pandmiei de COVID-19 aproximativ 85% din instituţiile chestionate anticipau o scădere a interesului studenţilor pentru a studia internaţional în următorul an academic.

Cu bibliotecile universitare şi municipale închise sau cu acces limitat, lipsa resurselor de studiu vine ca o completare a acestor probleme, la care se adaugă, pentru mulţi studenţi, lipsa unui spaţiu individual de studiu, a unei camere personale.

Un alt efect al migrării spre online este şi creşterea fenomenului copiatului, în special pentru că şcolile şi universităţile au fost luate prin surprindere şi nu au avut implementat un sistem care să gestioneze acest fenomen în cadrul cursurilor online. ProctorU, o companie care oferă servicii de supraveghere online, a raportat că în intervalul ianuarie-martie 2020 procentul studenţilor prinşi copiind a fost de sub 1% din 340.000 de examene. În schimb, în intervalul aprilie-iunie, numărul de examene pe care le-a supravegheat a crescut la 1,3 milioane, iar rata de copiat a crescut la peste 8%. Dacă ne gândim că această tendinţă se remarcă şi în rândul studenţilor de la facultăţile de medicină sau drept, de pildă, viitori profesionişti în mâinile cărora ne vom încredinţa sănătatea, viitorul, ba chiar şi viaţa, statisticile devin alarmante.

Catedra din bucătărie

După ce au fost şi, în unele state, încă sunt printre cele mai expuse categorii profesionale în faţa riscului de contractare a virusului SARS-CoV-2, profesorii s-au lovit de o nouă provocare: şcoala online. Pandemia i-a luat pe nepregătite, văzându-se nevoiţi să îşi adapteze peste noapte metodele de predare şi evaluare. În multe state, un impediment este lipsa pregătirii în direcţia predării online. În regiunea subsahariană de pildă, doar 64% dintre profesorii din şcoala primară şi 50% dintre profesorii din învăţământul secundar au beneficiat de trainingul minim, care de multe ori nu a inclus abilităţi tehnologice de bază, după cum arată statisticile publicate de Teacher Task Force (TTF). Alături de cei din regiunile sărace se află, într-o situaţie similară, dascălii de vârste mai înaintate, care nu au avut ocazia, în timpul pregătirii didactice, să se familiarizeze cu tehnologiile actuale.

Sondajul celor de la World Vision România indică şi în rândul profesorilor probleme afective apărute pe durata susţinerii cursurilor online. Astfel, adesea sau aproape tot timpul unul din cinci cadre didactice (20%) a fost îngrijorat şi stresat şi unul din zece a experimentat tristeţea şi teama. 16% dintre cadrele didactice nu au fost mulţumite niciodată sau au fost rareori mulţumite de modul în care au utilizat tehnologia digitală pentru predarea online, iar 12% nu s-au adaptat niciodată sau s-au adaptat rareori bine situaţiei.

Gestionarea unei clase de elevi cu temperamente diferite din faţa şi prin prisma unui ecran preţ de câteva ore pe zi, cinci zile pe săptămână, reprezintă o muncă epuizantă chiar şi pentru cei mai bine familiarizaţi cu tehnologia. În plus, foarte mulţi dintre profesori au copii care poate nu înţeleg că părintele, chiar dacă de acasă, are totuşi un job şi nu le poate acorda atenţia dorită, lucru care le complică şi mai mult eforturile, în special în cazul celor cu posibilităţi materiale limitate, care sunt nevoiţi, de pildă, să îşi  împartă spaţiul de lucru cu restul membrilor familiei.

O LECŢIE DUREROASĂ RĂMÂNE, TOTUŞI, O LECŢIE

Deşi pandemia a declanşat un dezastru de proporţii la nivel mondial, într-un final va rămâne în amintirea noastră drept o lecţie. Una dureroasă, dar din care am învăţat şi vom învăţa multe. În primul rând să rămânem uniţi şi empatici, chiar dacă fizic am fost şi suntem distanţaţi.

În ceea ce priveşte domeniul educaţiei, criza actuală este, cu siguranţă, un duş rece care ar trebui să mobilizeze guvernele în a implementa măsuri şi în a adopta reglementări amânate prea mult, pentru a transforma sistemul, pe alocuri putred, neputincios,

într-un organism sănătos, capabil să susţină elevii, studenţii şi profesorii în procesul educaţional. Ajutându-i pe cei mai slabi, societatea se ajută pe sine. Pentru că, aşa cum a spus cândva umanistul Desiderius Erasmus, „cea mai mare speranţă a unei naţiuni se bazează pe o bună educaţie a tinerilor săi”.