Frank Sinatra îmi răsuna în căşti la ora şapte dimineaţa pe Aeroportul Otopeni. Mă uitam lung la panoul cu zboruri care îmi spunea că am ajuns cu o oră şi jumătate înainte de decolare. Credeam, poate, că la aeroport sunt mai aproape cu zece kilometri de destinaţia finală. Ne despărţeau însă mai bine de 14 ore, 7.600 de kilometri, două zboruri (din care unul transatlantic), o escală de trei ore la Londra, o carte şi circa douăzeci de minute de somn.

Timpul refuza să alerge aşa cum voiam eu, aşa că mi-am ocupat timpul cu Ali şi Nino, personajele cărţii cu acelaşi nume scrise de Kurban Said (pseudonim al unui scriitor despre care se crede că ar fi ucrainean). Nici povestea de dragoste ce se conturează în jurul unui musulman şi al unei creştine şi nici informaţiile despre cultură, război şi tradiţii nu au reuşit să mă facă să uit că sunt în drum spre oraşul care nu doarme niciodată. Poate de-asta nu am reuşit nici eu să adorm în avion aşa cum fac de obicei. Am furat abia 20 de minute dintr-un total de zece ore de zbor.

Am recuperat însă la întoarcere, când am dormit tot zborul până la Londra (cu o pauză de zece minute pentru masă), obosită fiind de nimeni altul decât de New York, oraş care de-a lungul anilor a primit nume şi nume, de la Marele Măr (Big Apple), oraşul care nu doarme niciodată, capitala lumii, Gotham sau Metropolis. Trebuie să recunosc însă că cel mai mult mi-a plăcut cum suna „Centrul universului„ (The Center of the Universe). I se potriveşte ca o mănuşă, cred eu acum. În centrul universului nu am simţit nici diferenţa de fus orar, nici durere de picioare (după circa 12 ore de mers continuu în fiecare zi), nici foame şi nici sete. Oraşul mi-a ţinut loc şi de masă şi de casă.

Odată ajunsă din nou pe tărâm american (mai fusesem o dată pe coasta de vest), am ieşit din aeroport să simt aerul de New York. „Miroase a New York„, am spus, deşi trebuie să recunosc că nu cred că era un miros deosebit, ci doar aerul parfumat de entuziasmul meu.

Au apărut celebrele taxiuri galbene, cu plăcuţe de înmatriculare pe care scria mare şi citeţ New York. Am făcut o primă poză să am dovada că am ajuns, chiar am ajuns în centrul universului. Zeci de taxiuri au venit, s-au umplut şi au plecat până să vină şi rândul meu care aşteptam cuminte la o coadă de câteva zeci de persoane. Călătoria cu taxiul cred că e ceva fără de care nu se poate, la fel cum e şi cea cu metroul. Taxiul nu zboară şi metroul nu atinge viteza luminii, însă ambele călătorii fac parte din experienţa New Yorkului.

Pe listă aş mai adăuga cel puţin o vizită sus în Empire State Building (de preferat noaptea şi după ce ai văzut încă o dată „An affair to remember„), o plimbare prin Central Park, o după amiază „pierdută„ la The MET între Degas, Renoir şi Van Gogh, un spectacol pe Broadway şi o călătorie la sau pe lângă Statuia Libertăţii. Lista mea e însă nesfârşită şi poate include de la plăcinţele tradiţionale din China Town la o plimbare pe Madison Avenue.

„Pe Madison Avenue nu îţi permiţi nici să iei masa, dar să îţi iei o casă„, îmi spunea un localnic, designer vestimentar care s-a oprit „de bună voie şi nesilit de nimeni„ pe stradă pentru a mă ajuta cu câteva „ponturi„. Păream probabil (deşi nu eram) pierdută cu harta în mână.