"Există un mod de a şti dacă un om este cinstit - întreabă-l. Dacă va spune 'da', e un escroc." Această cugetare, vai cât de adevărată, îi aparţine lui Marx. Nu, nu acel Marx, ci Groucho Marx, vestitul comic şi om de spirit. Ea vrea, prin intermediul paradoxului hazos, să spună că cinstea e un lucru rar (fiţi cinstiţi şi răspundeţi-vă în gând la întrebarea pomenită), şi că toţi pungaşii, şarlatanii, impostorii au o nesăţioasă poftă de onorabilitate. Minţim, distorsionăm realitatea, violăm principiile elementare ale eticii, între altele şi pentru că avem o grijă maladivă faţă de imaginea noastră publică.

În lămurirea stufoasei probleme a necinstei, Dan Ariely porneşte de la un principiu enunţat de un economist (Gary Becker, laureat al premiului Nobel), principiu care se numeşte SMIR (Simplul Model al Infracţiunii Raţionale). Conform acestuia, deciziile frauduloase sunt o chestiune de evaluare comparativă a rezultatelor posibil negative sau negative ale unor opţiuni. Cântărim raportul dintre cost şi beneficiu şi ne hotărâm dacă vom jefui un magazin, doar după ce vedem "dacă merită". Estimăm câţi bani sunt în casa de marcat, apreciem posibilitatea de a fi prinşi şi preţăluim posibila pedeapsă. Nu avem nicio consideraţie faţă de ceea este corect sau incorect, la modul absolut, şi nu ne interesează decât avantajul propriu. Altfel spus, suntem cu toţii nişte virtuali infractori.

Sigur, modelul SMIR este excesiv de simplu şi simplificator, neacoperind întreaga plajă a cauzelor pentru care omul este necinstit. Aşa încât Ariely porneşte o investigaţie pe cont propriu, spre a găsi nuanţe, explorează tendinţele elementare ce stau la baza necinstei, îşi îndreaptă atenţia spre unele experimente ce îl ajută descopere forţele psihologice şi ambientale care amplifică sau temperează onestitatea (printre care conflictele de interese, contrafacerile, peşcheşurile, inventivitatea sau simpla oboseală), dar şi spre aspectele sociale ale necinstei, modul în care ceilalţi ne influenţează felul în care înţelegem binele şi răul, capacitatea noastră de a trişa atunci când alţii pot beneficia de pe urma necinstei noastre etc. etc. Odată ce vom înţelege forţele care ne conduc realmente, vom pricepe că nu suntem neajutoraţi în faţşa slăbiciunilor noastre omeneşti şi că putem să ne restructurăm mediul. Şi deci, să neţinem în frâu comportamentul necinstit. Frumos, nu?

Dan Ariely, "Adevărul (cinstit) despre necinste", Editura Publica, Bucureşti, 2012