In 1998, a spune ca-ti plac Beta Band re­pre­­zenta modalitatea suprema de a im­pre­­siona lumea. Imi aduc aminte ce in­can­­tat am fost cand un pusti indie super tare, vecin de palier cu mine la uni­ver­si­ta­te, mi-a cerut cu imprumut primul lor al­bum, in­ti­­tulat "The Three EPs". Ah, ce vre­muri, sfar­si­tul perioadei britpop, cand daca prin­tre in­fluentele tale se numara altci­neva de­cat The Kinks, The Who sau The Beatles, in­sem­­na ca erai "experi­men­tal" sau "eclectic".  Acest lucru i-a facut pe Beta Band atat de in­ci­tanti: britpop-ul - cand­va un val de aer proas­pat intr-o lume statuta dominata de rock-ul din SUA - se prabusise si el in sfera sabloanelor si a con­servatorismului. Pe atun­ci, Beta Band sunau ca veniti de pe alta planeta. Folo­­seau ritmuri hip-hop, sunau ca un grup englez de folk, iar cand cantau live, um­pleau scena cu tot felul de instrumente de per­cutie improvizate. Mai mult, intr-un moment cand unii ca Oasis se transfor­ma­sera irevocabil intr-o trupa rock de stadion prea serioasa, acestia pareau sa se dis­tre­ze la nebunie.

"Three EPs" (deloc surprinzator, o com­­pi­latie a celor trei EP-uri anterioare) le-a adus fani bine plasati. Culmea ironiei, Oasis le-au devenit fani si chiar Radiohead ii men­tio­­nau printre sursele care le in­flu­en­ta­­sera sound-ul. Dar daca Thom Yorke si fra­tii Gal­la­gher au ajuns sa castige o gra­ma­da de bani, Beta Band nu numai ca nu au reu­sit din punct de vedere comercial, dar au cunoscut si o scadere serioasa a ca­li­­tatii materialelor pro­­duse. Primul lor LP ade­varat a deza­ma­git, intr-o oarecare ma­su­ra. Al doilea a fost de calitate indo­iel­nica, iar al treilea, "Zeroes to Heroes", a sunat ca o mu­zi­ca facuta cu cine s-o gasi, de parca n-ar fi avut incotro. Mai mult chiar, vocalistul lor, Gordon An­der­son, a fost nevoit sa para­seas­ca trupa din cauza unor probleme psi­hice destul de gra­ve, ajungand sa faca un tratament cu socuri elec­­trice. Un final nefericit, din cate se parea.

Tocmai de aceea, vestea despre reu­ni­rea fostilor membri ai Beta Band intr-o trupa numita The Aliens m-a facut sa ciu­­lesc urechile. Noul lor album, "Astro­no­my For Dogs", s-a lansat pe 19 martie si deja pre­sa, de la NME (New Musical Express - n.tr.) pana la Loaded, scrie critici entuziaste.

La fel ca muzica facuta de Beta Band, "Astro­nomy for Dogs" e plin de sound-ul  Brian Wilson, ale carui armonii marca Beach Boys apar peste tot pe album. Surf-rock, mad­­chester, country & western si elec­tro, toate acestea se regasesc in  ca­drul acestui al­bum de debut cat se poate de eclectic, desi, daca e sa cautam o tema do­minanta, ace­ea ar fi psihedelia, sound-ul rockului dro­gat cautator la stele al anilor ‘70. Piese ca "She Don’t Love Me No More" sunt balade de moda veche, pe cand "Set­ting Sun" suna a surf-rock care a luat-o razna. Exista si o pie­sa marturie a luptei cu de­presia clinica prin care au trecut mem­brii trupei, intitulata "The Happy Song" (n-am sa mentionez ca, de fapt, e cea mai mare dezamagire de pe album).

Ma simt, partial, de parca am fi din nou in 1998. NME este iar plin de baieti in tru­pe care poarta blugi imposibil de stram­ti, care canta o muzica din ce in ce mai neinspirata si conservatoare, prinsa in cama­sa de forta a termenului ingust de "sound-ul prezen­tu­lui".  Singura diferenta e ca pe atunci artistii voiau sa sune ca Beatles, iar acum ii imita pe The Clash sau vreo trupa pop-funk din 1979. The Aliens, cu referintele lor muzicale ciudate si simtul apar­te al umorului, pur si simplu nu cores­pund tiparului. Incearca sa promoveze un sound mult mai interesant decat al ma­jo­ri­ta­tii trupelor carora li se face publicitate exagerata in ziua de azi. La fel ca Beta Band in 1998, vor face valva.

Traducere de Loredana FrATilA-Cristescu