Regizor, scenarist şi producător, Luc Besson are în spate o carieră de peste un sfert de secol. El este proprietarul companiei EuropaCorp, prin intermediul căreia a produs peste 50 de filme. Besson a început să scrie poveşti din plictiseală - se spune că a terminat primele versiuni ale scenariilor pentru Al cincilea element şi Marele albastru pe când era adolescent. Criticii îl identifică pe Besson drept o figură centrală a mişcării Cinéma du look (stil extrem de specific şi de vizual prezent în cinematografia anilor ’80 - începutul anilor ’90). Metroul, Marele albastru şi Nikita sunt considerate exemple ale acestei şcoli stilistice, care preferă stilul substanţei şi spectacolul poveştii.

Din păcate, ultimele filme din cariera lui Luc Besson, exceptând poate producţia Lucy, nu au mai avut strălucirea filmelor pe care regizorul francez le semna în anii ’90; Valerian şi oraşul celor o mie de planete nu reprezintă o excepţie.

Este un film care merită laude pentru imaginile spectaculoase şi efectele vizuale impecabile, dar care suferă în mod evident atunci când vine vorba de poveste, personaje sau logică. Mai ales logică.

Valerian şi oraşul celor o mie de planete are secvenţe atât de exagerate, încât te întrebi dacă regizorul nu şi-a dorit pur şi simplu să facă o demonstraţie de forţă în ceea ce priveşte efectele speciale. Sigur, acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre Avatar, dar acolo parcă a existat dorinţa de a avea o poveste axată pe câteva personaje, cu un început şi un final bine definite. în cazul filmului regizat de Besson, cadrul general este populat de prea multe apariţii care nu sunt definitorii pentru deznodământ şi care mai mult încurcă lucrurile.

Dar haideţi să detaliem puţin: protagoniştii sunt doi agenţi ai unei federaţii interstelare, Valerian (Dane DeHaan) şi Laureline (Cara Delevingne), care petrec mare parte a filmului încercând să dea de urma comandantului unei nave. Comandantul în cauză, interpretat de Clive Owen, îşi dezvăluie încă de la început latura sinistră - astfel încât misiunea celor doi pare din start atât periculoasă şi oarecum lipsită de sens.

În distribuţie o veţi regăsi şi pe Rihanna - e drept, doar pentru câteva minute - ca o dansatoare la bară care îşi poate schimba forma. Nu am înţeles foarte bine rostul, dar probabil că numele Rihannei pe poster a mai adus câţiva nefericiţi în sala de cinema.

Nu cred că greşesc când spun că Besson a ajuns la un punct al carierei în care îşi cunoaşte destul de bine propriile limite; francezul e dispus să renunţe la construcţia unei poveşti sau la suspans şi preferă să defileze cu efectele speciale. Acest lucru pare să îi iasă; întrebarea este, desigur, ce va mai putea face atunci când bugetul filmului nu-i va mai permite să ascundă defectele în spatele CGI-ului.

NOTA: 6/10