Cum tocmai m-am intors dupa zece zile petrecute la Berlin, capitala techno a Europei, va pot spune ca muzica dance are ceva complet minunat si totodata sinistru. E minunat sa te afli intr-o incapere in care fiecare om pare sa simta fiecare schimbare minuscula, subtila a muzicii, fiecare mica modulatie a sunetului, si unde fiecare danseaza de parca viata lui depinde de asta.

In barul Panorama din Berlin, intr-o duminica dupa-amiaza la ora trei, cand soarele se strecura prin crapaturi in ferestrele intunecate, am reusit sa vad cat de vesela poate fi muzica de dans.

Muzica de dans are insa aspecte care te fac sa fii sceptic. Mainile in aer, uralele cand intra partea de tobe, imbratisarea strainilor carora le spui cat de mult ii iubesti, drogurile – si victimele lor – toate acestea seamana prea mult a cliseu ca sa le poti lua in serios.

Oare tipul care danseaza langa tine face parte dintr-o experienta spirituala sau nu e decat un cretin asudat care rumega tamp sub influenta unei doze de ecstasy si agita un bat luminos? Linia de demarcatie e foarte subtire.

Hot Chip e unul din putinele grupuri care reusesc sa surprinda doua lucruri: faptul ca muzica dance poate sta foarte bine langa rock, funk, indie si jazz in materie de optimism si faptul ca s-ar putea sa existe ceva mai bun de facut decat sa dansezi intr-o incapere plina de tineri nemti drogati intr-o duminica la ora trei dupa-amiaza. Asta au reusit sa surprinda pe single-ul lor „Over and Over”, piesa anului 2006, dupa NME.

Versurile („Over and over and over/ Like a monkey with a miniature cymbal” – „Iar si iar si iar/ Ca o maimuta cu un talger miniatural”) pe un fond de beat automat au reusit sa surprinda stupiditatea voioasa a repetitiei muzicale, temelia muzicii dance.

Hot Chip, care au fost nominalizati la Premiul Muzical Mercury, suna ca genul acela de trupa care s-ar duce intr-un club ca sa vada o legenda techno ca Derrick May, dar ar sta in fundul salii cu un ranjet sarcastic pe chip si afisand un aer de superioritate fata de pustii drogati. Sunt in mod sigur o trupa care profita din plin de aspectul membrilor sai, pentru ca in presa nu apare niciun articol despre ei fara sa mentioneze ca cei cinci componenti arata ca niste tehnicieni IT dintr-un birou.

Trupa este clar mandra de abordarea sa exagerat intelectuala a muzicii electronice si nu se rusineaza de eclectismul voit, ce absoarbe orice de la soul si r’n’b la techno minimalist si synth-pop. Toate aceste elemente sunt si mai vizibile pe cel de-al treilea album al lor „Made in the Dark”.

Hot Chip au devenit celebri pentru piesele lor alt-dance, cum e si „Over and Over” - piese care umplu ringurile de dans cu versuri scrise de oameni care probabil au citit carti despre Kirkegaard. Tocmai aceasta aplecare spre ringul de dans le-a adus contractul cu casa de discuri ultra-la moda DFA din New York.

Totusi, in cel de-al treilea album, Hot Chip stralucesc la capitolul balade. „We’re Looking for a Lot of Love”, plina de spatiu si tiuit de chitare, este clar una din piesele importante, in timp ce „Whistle for Will” mai ca nu o da in introspectie post-rock.

Hot Chip s-au indreptat dintotdeauna putin cate putin spre mainstream, iar ultimul lor LP pare sa se indrepte incet, dar sigur spre topuri. Au avut mereu o mare sensibilitate pop, motiv pentru care cei din echipa lui Kylie le-au dat la un moment dat tarcoale cu intentia de a-i coopta la producerea ultimului album al solistei.

Piese ca „One Pure Thought” cu ritmurile sale de reggaeton sunt aproape potrivite pentru difuzare la MTV la o ora de maxima audienta, in timp ce „Made in the Dark” este poate cea mai mainstream si mai lipsita de inflorituri piesa a trupei de pana acum. Daca aceste artificii pop vor face ca CD-ul lor sa se gaseasca la benzinaria din apropierea dumnevoastra sau nu, asta e cu totul altceva.

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu