Acum un an, am avut o conversatie serioasa despre fostul solist al Pink Floyd cu un alt DJ bucurestean. "E mort", sustinea prietenul meu si mi-a fost imposibil sa-i dovedesc contrariul. "Toata lumea stie ca Syd Barrett e mort, fraiere", a spus interlocutorul meu.

La inceputul lui iulie, i-am trimis un SMS. "Aveai dreptate in privinta lui Syd Barrett." Tocmai aparusera stiri despre moartea sa in Cambridge, Anglia, in urma unei lupte cu cancerul. Sa fii convins ca enigmaticul star rock a murit acum multi ani e o greseala usor de comis, pentru ca paruse sa fi incetat din viata cu mult timp inainte ca acest lucru sa se intample. De fapt, se pierduse pur si simplu in decor. Iubitorii muzicii, si mai ales fanii Pink Floyd, ii jelisera trecerea in nefiinta cu multa vreme in urma. Barrett este probabil prima persoana considerata "acid casualty" (care a luat-o razna in urma abuzului de LSD).

Si-a petrecut cea mai mare parte a vietii locuind ("temporar", cum spunea el) in subsolul casei mamei sale, acoperindu-si ferestrele ca sa nu se uite nimeni inauntru. Asemeni enigmaticului si instabilului geniu din spatele trupei Beach Boys, Brian Wilson, Syd Barrett a devenit o victima a filozofiei "turn on, tune in, drop out" ("Activeaza-te, racordeaza-te, desprinde-te". "Activeaza-te" se refera la activarea fondului nervos si genetic, "racordeaza-te" se refera la interactiunea armonioasa cu lumea inconjuratoare, iar "desprinde-te" inseamna detasarea voluntara de obligatiile asumate involuntar cum ar fi scoala, armata sau lucrul in slujba corporatiilor - n.tr.). Aceasta mantra a fost promovata cu entuziasm de catre personalitati contraculturale cum ar fi Timothy Leary (profesor de psihologie la Harvard, cunoscut mai ales drept sustinator al beneficiilor terapeutice si spirituale ale LSD-ului - n.tr.).

Astfel, intr-un moment in care multa lume imbratisa consumul de LSD si psihedelismul drept calea spre "iluminare", Barrett a ajuns sa reprezinte partea intunecata a acestui optimism. Comportamentul straniu al lui Barrett daduse deja nastere unor legende, despre cum obisnuia sa-si dezacordeze chitara pe scena, creand ceva de neascultat si atragandu-si dispretul colegilor de trupa, sau despre serile in care interpreta un singur acord sau deloc. Chiar daca utilizarea de droguri psihedelice a jucat un rol de netagaduit in caderea nervoasa a lui Syd, s-a avansat ipoteza ca au existat si alti factori. In mod clar, i-a fost din ce in ce mai greu sa suporte celebritatea, iar unii spun ca moartea tatalui sau, pe cand Barrett era doar un copil, s-a soldat cu niste sechele psihice profunde. Oricum ar fi, dupa 1975, a devenit o persoana retrasa, eliminand orice aparitie publica si, in cele din urma, mutandu-se in subsolul casei parintesti din Cambridge. Se pare ca si-a dedicat timpul pasiunii pentru gradinarit si a inceput sa picteze tablouri mari si abstracte.

Dar retragerea nu a dus la pierderea statului de legenda. Desi nu a inregistrat decat doua albume alaturi de Pink Floyd si doua albume solo, aproape incoerente, Barrett si-a pastrat imaginea de personalitate marcanta a lumii muzicale. Nenumarate trupe il considera sursa de inspiratie si au compus cantece despre el. Situatia sa de pustnic a reusit chiar sa-l faca mai atragator, fanii pornind in pelerinaje spre orasul sau in speranta ca vor reusi sa-l zareasca pentru o clipa atunci cand scotea nasul afara sa-si ia laptele si ziarul. "I Know Where Syd Barrett Lives", melodia celor de la Television Personalities ilustreaza aceasta degradare mistica.

Chiar daca Pink Floyd au inregistrat o multime de piese bune fara el, au lansat totusi si destule porcarii de neiertat. Ultimul LP al trupei, The Division Bell, o demonstreaza perfect. Ideea nu e ca s-ar fi descurcat mult mai bine cu Syd alaturi de ei, ci ca reputatia lui Syd a ramas nepatata. Cu toate ca a decedat la o varsta destul de coapta, saizeci de ani, a trait intens si a murit tanar.

Exact ceea ce ne dorim de la starurile rock, caci o existenta prea indelungata devine jenanta. Syd a fost astfel scutit de umilinta de a imbatrani ca muzician rock. Prestatia Pink Floyd de la execrabilul concert Live 8, vara trecuta, e doar unul din exemplele care arata de ce e mult mai bine sa mori inainte sa imbatranesti in industria muzicala.

Asa cum Syd insusi se intreba intr-una din piesele sale solo: "Nu o sa va fie dor de mine?". Raspunsul este: bineinteles ca da. Ne va fi tare dor de el.

In romaneste de Loredana Fratila Cristescu