Repetiţia e mama învăţării îmi ziceau părinţii când eram mică. Mi-au zis atât de des, că mi-a rămas întipărit pe creier până acum. Şi aveau dreptate. Căci oricum o iei, tot acolo ajungi. Fie că repeţi o lecţie, o prezentare, un rol până devii maestru sau specialist în chestiunea respectivă, fie că repeţi nişte greşeli, din care ulterior tragi învăţăminte. Pe scurt, repeţi – înveţi. Înveţi – esti bun.

Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de teatru

Aşa că m-a intrigat când am văzut numele spectacolului Repetiţie pentru o lume mai bună, ce a avut premiera în luna martie, la Teatrul Naţional Bucureşti, în regia lui Radu Afrim, care este, în opinia mea, cel mai complex regizor român al zilelor noastre. Spectacolul este montat după romanul omonim al lui Mihai Radu, scriitor şi jurnalist. Aşa cum mă aşteptam, spectacolul este de mare calibru şi se joacă sold out încă de la premieră. Alături de viziunea regizorală, care dezvăluie universul lui Afrim, colorat, smart şi subtil, distribuţia este una remarcabilă: Marius Manole, Marius Bodochi, Mirela Oprişor, Istvan Teglas, Raluca Aprodu, Emilian Mârnea, Emilian Oprea, Ciprian Nicula, Natalia Călin, Crina Semciuc, Ştefan Iancu, Irina Movilă şi Cătălina Mihai în apariţii video. Spectacolul are un mix multi-media, de joc scenic, în amestec cu video mapping si video inserţii. Scenografia e minimalistă, cu decoruri simple, toată acţiunea petrecându-se într-o casă, sau pe lângă casă. Dar nu o casă oarecare. E casă-univers, cu o simbolistică generoasă, care îţi oferă câte teme de gândire poţi tu duce. Personajele sunt foarte bine conturate şi puse în valoare de regizor, prin ironii fine şi replici cu tâlc. Chiar dacă în jurul lui Paul, personajul principal interpretat de Marius Manole, gravitează toate celelate personaje, niciun personaj nu îmi pare secundar. Totul e unitar, se completează ca ritm şi replici. Si, deşi e o dramă, se râde mult. Pentru că Afrim are un simţ foarte fin al umorului şi, unde poate, apasă butonul de râs cu încredere. Iar la final, apare triumfător şi un corb împăiat, pe un pat de trandafiri albi, într-un glob de sticlă, adus în scenă de personajul Mama lui Paul (moartă, care trăieşte doar în amintirea fiului şi a tatălui). Acest simbol ambivalent, al morţii dar totuşi şi al transformării, al întunericului dar şi al solarului, întregeşte genial titlul piesei şi numele spectacolului. Iar dacă ne scuturăm bine de expresii, avem şi celebrul proverb românesc Corb la corb nu-şi scoate ochii, care îşi face de asemenea loc în hermeneutica spectacolului, dacă priveşti din perspectiva moralităţii. Merită fără urmă de tăgadă să vă rupeţi 3 ore dintr-o zi, să mergeţi să vedeţi spectacolul. Am ales să vorbesc despre spectacol cu Raluca Aprodu, care face un rol minunat, jucând cel mai blând personaj dintre toate câte apar în poveste. Personajul ei este Tamara, o asistentă medicală/socială, care are grijă de bătrâni şi care îl îngrijeşte în ultimele zile de viaţă pe muribundul tată al lui Paul. Contrastul între personajul ei şi restul personajelor este subliniat de regizor printr-un moment magnific de aproximativ 4-5 minute, în care Tamara se transformă parcă în sufletul muribundului, încercând cumva o mântuire a păcatelor acestuia. Acest moment disruptiv este  exprimat prin dansul actriţei Raluca Aprodu, pe o doină a Domnicăi Trop, reinterpretată electronic şi parcă rupe spectacolul în două părţi, una mai dramatică decât alta. Nu voi descrie intriga spectacolului, lăsându-vă suspansul până la reprezentaţiile la care veţi merge. Următoarele sunt pe 23 şi 24 iunie. Până atunci, puteţi citi interviul cu actriţa Raluca Aprodu, nominalizată pentru rolul secundar din spectacolul Cei drepţi, la ediţia UNITER 2023.

Cum au decurs pregătirile pentru acest spectacol?

Am mai lucrat cu Radu Afrim la 3 spectacole până acum. Primul rol principal al meu a fost în spectacolul lui chiar de la Teatrul Naţional, în 2011 dacă nu mă înşel, Avalanşa. Eram în anul 2 de facultate, iar eu şi încă 3 colege făceam figuraţie în spectacol. După ceva timp, actriţa care juca rolul principal alături de Marius Manole, a rămas însărcinată şi Radu mi-a propus să intru în locul ei. A fost o experienţă foarte frumoasă şi foarte importantă pentru mine, pentru că presiunea acestui lucru m-a facut să îi mulţumesc şi astăzi pentru încrederea pe care a avut-o atunci în mine, deşi nu apucasem să demonstrez că sunt capabilă sa fac un asemenea rol. Apoi au urmat şi alte spectacole lucrate împreună: Pădurea spânzuraţilor şi Trei surori tot la TNB.

Repetiţiile şi de data asta au decurs ca de obicei. Cu multă muncă şi căutări şi discuţii. Fiind o adaptare după un roman, prima lună am stat foarte mult pe dramatizarea textului, ca să-l aducem împreună la forma cea mai potrivită pentru viziunea lui Radu Afrim.

Eu am perceput personajul tău ca fiind singurul „pozitiv”. Tu cum îl poziţionezi în economia întregului spectacol? Descrie-ne puţin personalitatea Tamarei - Asistenta socială/medicală.

Nu cred că există personaje negative sau pozitive în spectacolul ăsta. Mai puţin tatăl lui Paul, dar asta este o altă discuţie.Toate personajele din romanul lui Mihai Radu mi s-au părut oameni vii. Probabil de aceea a şi avut romanul succesul pe care l-a avut. Meritul extraordinar a lui Radu Afrim este că reuşeşte, de fiecare dată în spectacolele lui, prin situaţiile scenice pe care le creează, să facă din personaje secundare, adevarate opere de artă. Iar tu, ca actor, esti „obligat” să mergi cu el şi să ai încredere în propunerea lui. Personajul meu este construit din două personaje din roman (acolo erau două asistente). Şi cred, la modul real, că Tamira are pur şi simplu povestea unui fete mai simple, care îşi trăieşte viaţa cât poate de egală cu ea însăşi.

Oamenii, indiferent de statutul social, de meseria pe care o au, sau de posibilităţile financiare, au un suflet al lor. Nişte gânduri, nişte lucruri ascunse în ei, pe care, poate, la prima mână, nu le vezi imediat. Radu are acest talent de a căuta în personaje lucrul ăla special al fiecăruia. Nu exista oameni doar buni sau răi pe planeta asta, deci ei nu pot exista nici pe scenă.

Dacă extrapolăm universul familial din piesă, la întreaga societate românească, cum ai defini-o?

Bună întrebare, dar nu prea ştiu cum să răspund la ea, pentru că mi-e foarte greu să generalizez. Ce face un roman bun, din punctul meu de vedere, este exact calitatea de a reuşi să implice, fără să-şi propună neapărat asta, fiecare cititor în parte. Sunt multe lucruri din roman cu care am rezonat 100% şi multe în care nu m-am regăsit. Cu toate astea, el stă în picioare şi este o lectură minunată. Aşa cred că s-ar defini şi un spectacol de teatru bun. Citeşti un pasaj sau vezi o scenă si, chiar dacă nu totul este mot-a-mot ca în viaţa ta, te pune pe gânduri în legatură cu un anumit aspect al vieţii tale. Indiferent dacă este cea din trecut, prezent sau viitor. Cine a copilărit ca mine, în Bucureştiul anilor ’90, se regăseşte mai mult decat cine a trăit în Bucureştiul anilor 2000. Cu toate astea, ceva ne leagă. Observarea unor situaţii prinse în trecut, care se zbat să privească spre viitor, cu o rapiditate care nu permite prea mult „alint”. Suntem balcanici. Avem legături strânse cu familia, avem anumite principii legate de gura lumii, avem bunici şi divorţuri şi prieteni care ne sunt exemple de urmat, sau oameni la care trebuie sa renunţăm. Cred că romanul e foarte actual pentru toata partea asta din estul Europei, nu doar pentru România. Suntem gălagioşi, sentimentali, patetici, dramatici şi cu foarte mult haz de necaz. Sunt şi lucruri bune. Îmi pare rău, deşi nu-mi pare, dar nu fac şi nu o să fac niciodată parte dintre oamenii care ţin morţiş să vadă doar gropile dintr-o stradă şi care vor să-şi îndrepte atenţia numai asupra lucrurilor care nu au funcţionat în ultimii 30 de ani.

Care este simbolul globului de cristal în care se află un corb încadrat de trandafiri albi, care apare la finalul spectacolului şi care este prezent şi pe afişul spectacolului? Regizorul este foarte subtil. Aş vrea să aud părerea ta.

Asta e o întrebare la care nu pot sa răspund. Părerea mea este că acel glob de cristal este pentru fiecare altceva. Şi asta e frumuseţea şi misterul simbolului în teatru.

Pentru mine, este o imagine care mă duce cu gândul la o animaţie. Că vieţile noastre sunt poveşti, unele mai vesele, altele mai triste, unele mai tragice etc. etc. etc. Dar, la final, suntem cu toţii priviţi de cineva care ne susţine în drumul asta, numit viaţă.

Ai un moment disruptiv în spectacol. Dansul. Care îţi iese magnific. Esti pasionată de dans? Ai luat lecţii de balet sau dans?

Am fost foarte surprinsă de reacţia publicului la momentul de dans.

În primul rând, el, aici intervine geniul lui Afrim, a ştiut exact ce piesă şi ce context să creeze ca să transforme ce putea fi un simplu dans, într-un moment memorabil.

Nu am facut nici un curs de dans sau de balet în viaţa mea. În acelaşi timp, singurul lucru pe care mi l-am dorit când eram copil, a fost să fiu balerină. Dansatoare. Să dansez, să mă mişc.

Când am intrat la facultate, la teatru, cea mai mare dorinţă a mea a fost să fiu luată în spectacole de coregrafie, pentru că auzisem eu că studenţii de la coregrafie iau şi actori în examenele lor. Asta a fost dorinţa mea cea mai mare şi mi-am zis „acum e şansa mea”. Ei bine, nu s-a întâmplat niciodată. Mai mult, majoritatea colegilor mei primeau propuneri de colaborare de coregrafie încontinuu. Foarte frustrată am rămas. După care, mi-am dat seama că oamenii nu aveau de unde să ştie dorinţa asta a mea şi nici „talentul” meu, pentru că eu nu vorbisem cu nimeni niciodată despre asta. Visul meu a fost şi încă este, să fac un spectacol de coregrafie/teatru/dans, sau cum se mai numeşte acum, că nu vreau să jignesc pe nimeni. Radu ştia de chestia asta pentru că ţin minte că i-am zis-o, la Padurea Spânzuraţilor, cred. Şi uite că, trei proiecte mai târziu, am avut ocazia să-mi împlinesc o bucată din vis.

De ce ar trebui să vadă acest spectacol şi cu ce ar trebui să plece spectatorii la final?

Niciodată nu o să spun eu cu ce ar trebui să rămână spectatorii după ce văd un spectacol, aşa cum mie nu mi-ar plăcea să-mi zică cineva cu ce să rămân, sau mai rău, ce ar trebui să înţeleg din filmul X sau spectacolul Y.  Că nu suntem la şcoală să ne spună alţii cum ar trebui să privim „realitatea” care se desfaşoară în faţa noastră. În primul rând, eu vreau să le mulţumesc din tot sufletul spectatorilor pentru că vin în continuare la teatru şi sălile sunt pline. Şi că reuşesc să-şi rupă câteva ore din viaţa lor şi cateva sute de lei din portofelul lor, ca să ne vadă. Ca să primească ce avem noi să le oferim. Noi, cei care facem parte din arta asta care se numeşte teatru: actori, regizori, maşinişti, scenografi, luminişti, cabiniere etc.

Totuşi, ar trebui să-l vadă pentru că are o distribuţie excepţională, un regizor absolut fabulous, cu o lume creativă foarte rară, este un spectacol după un roman de mare succes, cu o scenografie facută de una din scenografele cele mai de succes de la noi. Uite de-aia, şi tot merita să vină să-l vadă. Cu ce ramân? Cu ce vor ei să rămână, cu ce simt ei, cu ce trăiesc şi înţeleg . Ce le vorbeşte lor arta noastră. Să aibă încredere în mintea şi în sufletele lor. Să vină deschişi. Poate asta e o recomandare. Să-şi permită să fie emoţionaţi, intrigaţi, şocaţi, enervaţi, scârbiţi, bucuroşi, alături de toată paleta de sentimente. Le recomand să vină la teatru şi să-şi permită să SIMTĂ.  Că de gândit, mai nou, ne gândim şi în somn la cât de stresaţi suntem, şi la cât de mult cere viaţa de zi cu zi de la noi. Raţiunea rece şi analitică poate ar fi de folos să o lăsăm acasă.

Film sau teatru?

Tot. Film, teatru, serial, reclame, teatru-dans, teatru-sport, performance, musical şi orice are legatură cu meseria de actriţă. Tot.

Te-am văzut şi în spectacolul Fete şi băieţi, la Teatrul Act. Spune-mi câteva gânduri despre colaborarea cu teatrele independente.

Am colaborat cu teatre independente de la începutul carierei mele şi o s-o fac în continuare, atâta vreme cât sunt chemată. Sunt foarte obişnuită să lucrez în stil independent. Am fost freelancer 12 ani. E o diferenţă foarte mare între teatrele de stat şi cele independente, şi fiecare vine la pachet cu plusuri şi minusuri. Mie îmi plac şi plusurile şi minusurile fiecăruia dintre cele două variante.

Orice altceva doreşti să adaugi pentru cititorii BUSINESS Magazin, care sunt oameni din business, manageri, antreprenori.

Doresc să adaug următorul lucru: eu cred foarte tare că în fiecare om există un izvor de creativitate care trebuie băgat în seamă. Indiferent dacă au ales meserii mai realiste. Cred foarte tare că oamenii care sunt de profesie avocaţi sau dentişti sau contabili sau economişti etc, au în ei o grămadă de lucruri creative de explorat. De arătat. De crescut. Şi vreau să-i invit să se apropie cu încredere de noi, artiştii şi să ne ajutam reciproc, să ţinem cât putem de aprope zona asta culturală, indiferent dacă vorbim de un spectacol de teatru, de un film, sau de un serial românesc, de muzica românească, de pictori, sculptori, scriitori români. Să participe activ la fenomenul ăsta numit cultură, cu ce resurse au la îndemână, fie ca e timpul lor, sau banii lor, sau ajutorul pe care îl pot oferi.  

Personajul tău are un profil de om empatic, altruist, copleşit de durerea celor din jur. Care crezi că e soarta empaticilor într-o societate din ce în ce mai mistuită de răutate?

Personajul meu cred că are alta calitate, care cumva face viaţa asta mult mai uşor de trăit. Este mult mai puţin blocat în trecut, şi mult mai puţin proiectat într-un viitor ideal. Îşi acceptă prezentul fără a căuta vinovaţi şi fără a fi resemnată. Putem spune, ca să folosim limbajul de azi, că este cel mai asumat dintre personaje. Nu cauta “vinovaţii“, care sunt sau nu responsabili de nereuşitele ei. Cred că este o femeie fără regrete. Mai simplă din punctul ăsta de vedere. Nu proastă, nu incultă, nu săracă cu duhul. Nu cred ca societatea e mistuită de răutate. Cred că societatea de azi e plină de oameni speriaţi. Cu sufletul şi mintea prinse în ghearele sentimentului de frică. Adevarul e că nici ultimii trei ani nu ne-au prea ajutat.  O pandemie globală şi un razboi au exact efectul ăsta. Aşa că fiecare a integrat frica asta de “bau bau” cum a ştiut şi cum a putut mai bine. Oamenii sunt mult mai reactivi decât erau în trecut, pentru că se simt ameninţaţi de chestii concrete, cum ar fi sărăcia, criza financiară, pierderea locului de muncă, razboi etc. şi până la chestii mai subtile: de depresie, nefericire, singurătate etc. Iar când ţi-e frică, trebuie să te aperi. Şi chestia asta crează o societate haotică şi periculoasă.

În ce alte spectacole mai joci în acest moment şi care sunt planurile tale de vară, între stagiuni? Ai participări în diferite festivaluri?

La TNB joc în stagiunea curentă în: Beginners, Casa de la ţară, Cei drepţi, Crima din strada Lourcine, Livada de vişini, Memoria apei, Nebun din dragoste, Pădurea spânzuraţilor, Regele Lear, Repetiţie pentru o lume mai bună, Trei surori, UFO.

Şi mai joc în afara TNB în: Fete şi băieţi la Teatrul Act, Fă tu  primul pas laTeatrul de Artă Bucureşti şi Brooklyn boy la Teatrul Evreiesc. Planurile mele de vară sunt momentan să mă bucur de vară. Am un proiect care ar trebui să se desăvârşească acum, la final de iunie, şi sunt extrem de entuziasmată şi fericită. Nu are legatură nici cu teatrul, nici cu filmul. Şi nici cu meseria de actriţă. Am fost plecată în turneu cu spectacolul mult iubit de mine „Fete si băieţi“ la Craiova, Iaşi, Arad, Timişoara, Oradea şi sunt foarte fericită că se întâmplă asta. Îmi place mult să plec şi să joc spectacole în altă parte decât la sediu. E o experienţă minunată.

Repetiţie pentru o lume mai bună

Dramatizare de Mihai Radu şi Ionuţ Sociu, după romanul omonim de Mihai Radu

Regie: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Preţ bilet: 80, 50, 30 şi 20 lei (cu reducere pentru elevi, studenţi şi pensionari)