Cifrele vorbesc in acest caz de la sine: un box office impresionant care include incasari interne de 75 milioane de dolari, externe 85 milioane si per total o suma fabuloasa de 160 de milioane de dolari. Dovada concreta ca o abordare out of the box a unui subiect neobisnuit ca hard comiscsurile nu reprezinta doar un spectacol estetic ci si un potential financiar demn de luat in seama si de exploatat pe viitor.

Rezumat: Jessica Alba, o prostituata senzuala si lasciva, executand un dans erotic intr-un bordel murdar; Elijah Wood, un freak cu ochelari, tacut si sinistru; Mickey Rourke, ultimul romantic al secolului vitezei –  desprinsi dintr-un scenariu SF? Nu, mai degraba un film de Robert Rodriguez, dupa un scenariu al celui mai apreciat autor de romane grafice, Frank Miller. Cu participarea excentricului Tarrantino, prezent doar ca sa sublinieze nota stranie de nebunie a unui film care debordeaza de violenta si depravare.  Iar asta e un punct pozitiv.

De la print pe ecran

Inscriindu-se intr-o serie de elita a adaptarilor pe marele ecran ale comicsurilor americane (Spiderman, Superman, X-men, Batman, care au reusit in ceea ce si-au propus), Sincity creeaza un standard, fiind o pelicula de referinta pentru tot ce se va realiza de acum incolo in filmul digital. Romanul grafic al lui Miller este ideal pentru ecran iar realizarea vizuala atat de spectaculoasa reuseste sa puna in valoare caracteristicile si emotia unui comics real. Pentru pasionati, este o calatorie reala in lumea intunecata si terifianta a lui Miller. Ca si cum, in fata ochilor s-ar derula cele 4 paneluri de hartie pe care Miller si-a desenat povestea, iar Marv, Dwight, Hartigan si gasca de amazoane moderne prind viata. Pentru ceilalti spectatori, Sincity este o experienta cinematografica incendiara.   Un Cult Classic si o interpretare unica a filmului noir cum nu s-a mai facut,  Sincity nu e doar un film onest, ci o fidela transmutare de la print la ecran. Lipsesc doar un storyboard si un bubble de dialog.  Nu e usor de privit, mai ales daca nu stii la ce sa te astepti, dar este unul dintre cele mai bune, daca nu cel mai bun film, la nivel vizual creat vreodata. Nu exista niciodata mai mult de una sau doua culori pe fundalul celor 2 nonculori alb si negru, picaturile de ploaie cad de parca ar fi zgaria ecranul cu mana, siluetele sunt dure si fantasmagorice. Si succesul real consta in faptul ca te absorb in aceasta lume a desfraului, violentei si mistificarii oricaror sentimente umane.

De ce e Sincity cool?

Fiecare frame al filmului este postprodus, actorii filmand in totalitate pe chroma, dar nici un moment nu pare fals. Sincity este o combinatie atipica de cateva elemente neutilizate in comun pana acum: scenariu de comics, regie de film, vizual grafic, tehnica de film noir, pe scurt, un bd aliat cu un  film noir din anii 35 semnat de John Altman. Cliseele din dramele criminale hollywoodiene revin obsesiv: detectivul privat cinic si harsait, vampa fatala, care starneste pasiuni si crime oribile, atmosfera impanzita de violenta si mister, proceduri politienesti la limita legii, flashback-uri obscure si imprevizibile, voci din off profetice. Creand mai mult un stil decat un gen in sine, Rodriguez foloseste unghiul chiarobscurului dramatic, influenta fotografiei misterioase de detaliu si sugestia destinului implacabil in acelasi mod in care comicsurile se definesc prin  supereroi si naratiuni abreviate.

Ca si Tarrantino, cei doi regizori inventeaza istorii personale despre violenta, dar Sincity nu face violenta sa para cool, ci face ca violenta de pe ecran sa fie cool. Rodriguez creeaza un film care este placut, in aceeasi masura in care e provocator, e violent, e sexist, e cliseistic, e trashy. Iar, ca niciodata, acestea sunt puncte bune.  Sincity exceleaza printr-un mod nou de a povesti, incredibil, inovativ, chiar daca utilizeaza o tehnologie de care ne-am plictisit  (gen Sky captain, Star wars, etc). Stilistic, imaginea este absolut fabuloasa. Panelurile austere albe/negre ale lui Miller au fost supuse unor socuri electrice si o doza de viata li s-a suflat in vena.

Metafore in nonculori si nuante isterice. Iar asta se datoreaza modului in care culoarea capata un rol principal. Uita tot ce stii despre culoare. Odata ce vezi Sincity, culoarea va reprezenta un nou concept, la care cu siguranta nu te-ai mai gandit pana acum.

Desi este prezentat intr-o paleta alb/negru, exista pete de culoare indraznete si vibrante, presarate inteligent (un ruj rosu intens pe o pereche de buze seducatoare, albastrul metalizat al strazilor alunecoase, tenul palid al unui violator). Culorile capata substanta,  devin personaje, un mod subtil de a exprima viziunea nonconformista cu care Rodriguez incearca sa lase in urma Pulp Fictionul lui Tarantino. De regula, filmele folosesc chroma si mijloace digitale pentru efecte speciale cool. Rodriguez, ca si in cazul culorii, le foloseste pentru a spune altceva. Pentru a vinde o cauza, nu un efect de box office. Filmul e aproape  in intregime alb negru, personajele sunt actori reali, tot restul nu este. Culorile se izbesc de ecran exact in cele mai potrivite momente: figura palid galbuie a criminalului pervers, conversii rosii ca focul cu care Clive Owen intra in scena, ochii albastri inocenti ai prostituatei neimblanzite si sangele care "spala" totul in culoarea violului si a dragostei. Culoarea subliniaza cele mai importante momente, accentueaza caractere si intensifica emotii. Spre deosebire de gratuit  violentul Kill Bill, in Sincity culoarea are alta functie: forta  sa estetica sta exact in puterea de a crea personaje individuale prin subminarea unor trasaturi de caracter. Este ca si cum, prin tehnologie, filmul noir autentic a reinviat, dar cu o nuanta psihotica de hyper violenta. 

Punctata si filigranata, culoarea se simte ca un pumn de apa rece aruncata in fata celor pentru care Hollywood inseamna doar mediocritate. A fost nevoie de un trio neconventional regizor-scenarist-vizionar, dintre care unul nu e de profil cinematografic, pentru a realiza unul dintre cele mai bune filme  originale in care tehnologia, creativitatea si pasiunea nu realizeaza un mariaj de convenienta ci unul de referinta.

Ilustrativ si schematic, Sincity este crud si curajos, un asalt asupra simturilor si o poveste neagra, dura in care personajele se lupta sa faca bine facand rau. Nu exista un final fericit, si ca in orice banda desenata repectabila, frumusetea schemei nu depaseste mesajul ci il pune in evidenta.  Lasand impresia de scenariu futuristic alb si negru, Sincity este o opera de arta in sine, care imbina perfect grafica cu tehnologia cinematografica.