Cei din prezidiu, şefi de recrutare – Lugera şi directori de HR de la EY (firma de audit şi consultanţă) şi Pepsi – răspund că salariile entry-level sunt de 2.000 - 2.500 de lei net pe lună, plus bonuri de masă.

Companiile, în special multinaţionalele şi firmele de recrutare care lucrează pentru multinaţionale, umblă ca zombii în căutare de forţă de muncă, în căutare de oameni tineri, în căutare de studenţi, în căutare de talente.

De cinci ani de zile Bucureştiul şi principalele oraşe din ţară ca pondere economică cresc continuu, punând presiune pe piaţa muncii şi pe salarii, ceea ce înseamnă, la polul opus, coşmarul companiilor şi directorilor de HR.

Dragoş Gheban, managing partner la firma de recrutare Catalyst Solutions, spune că piaţa salariilor creşte susţinut: aşteptările salariale ale candidaţilor au crescut cu peste 10% în primele trei luni din acest an faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Un angajat cu cinci ani de experienţă în sectorul tehnic, IT sau în industrie se aşteaptă la un salariu de 5.500 de lei net, iar unul din domeniul financiar la 4.000 de lei.

Andrei Caramitru, partener la Boston Consulting Group, spune că Bucureştiul ar putea plăti un salariu mediu de 1.500 de euro net (6.750 de lei net), fără probleme, având în vedere nivelul ridicat de productivitate şi PIB-ul, mai mare cu o treime decât media UE.

În acest moment în Bucureşti salariul mediu este de 2.800 - 3.000 de lei net (660 - 700 de euro).

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, spune că regiunea Bucureşti-Ilfov poate face faţă fără probleme Uniunii Europene şi chiar poate adopta euro.

„În zona Bucureşti-Ilfov, nivelul de trai a devenit superior mediei UE, iar vestul şi centrul ţării converg rapid spre acest deziderat, având drept principal catalizator prezenţa investiţiilor străine directe. În schimb, regiuni din sudul şi estul ţării sunt printre cele mai sărace regiuni din Europa şi au realizat progrese relativ modeste în ultimul deceniu. Comisia Europeană a semnalat riscul ridicat de excluziune socială în aceste zone, însă noi ar trebui să sesizăm primii aceste probleme. Din păcate, lipsa infrastructurii care să interconecteze provinciile istorice acţionează în sensul permanentizării decalajelor de dezvoltare. Este evident că se impun măsuri concrete în sensul ameliorării acestei situaţii dacă ne dorim ca România să adere cu succes la zona euro.”

Într-un articol din luna martie din Bloomberg Businessweek, una dintre cele mai cunoscute reviste săptămânale de business din lume, se vorbeşte despre Brexit şi despre faptul că marile firme din centrul financiar al Londrei discută extrem de serios să plece de acolo cu centrele lor de servicii şi să vină în Europa de Est. Polonia este prima pe listă, cu Varşovia şi Cracovia, urmează Cehia cu Praga şi Ungaria cu Budapesta, după care vine România cu Bucureşti şi Cluj.

Conform studiilor centrelor de servicii, numărul de joburi în finance, marketing, IT, cercetare şi dezvoltare, HR pentru regiunea Europei de Est se vor tripla în următorii 3-5 ani, până la un milion.

Nu ştim câte joburi vor „veni” în România, dar cu puţin noroc 50.000 de poziţii pot fi transferate în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi.

Din păcate, piaţa românească nu s-a pregătit pentru acest lucru, România neavând o politică coerentă pentru a face rost de forţe de muncă care să vină în întâmpinarea cererii.

Cu excepţia studenţiilor din Republica Moldova care vin în Bucureşti, Iaşi şi Cluj, nu există politici de a atrage tineri din Ucraina, Serbia, Ungaria, chiar şi din Spania, Portugalia, Italia, Grecia, care nu-şi mai găsesc locuri de muncă acasă (în Spania şi Grecia şomajul în rândurilor tinerilor este de 40%).

Bucureştiul şi Clujul pot atrage fără probleme tineri din alte ţări. Engleza este o limbă universală, iar în câţiva ani poţi să înveţi şi româna ca să te descurci în conversaţii uzuale.

România încă este o ţară închisă din punctul de vedere al legislaţiei; autorităţile şi administraţiile sunt încremenite în timp, cei de la Palatul Victoria, partidele şi cei din Parlament au alte teme, şi putem rata o şansă istorică de a lua joburi mai bine plătite delocalizate din alte părţi şi de a schimba piaţa muncii într-un sens pozitiv. Bucureştiul trebuie să devină un oraş de centre de servicii, cercetare şi dezvoltare, de head quarter pentru companii, un oraş multinaţional, ca New York sau Londra.

Clujul ar putea să devină un Silicon Valley, pentru că este mai antreprenorial, mai naţionalist, mai liniştit; acolo proiectele au timp să se aşeze. Timişoara ar putea lua centrele de dezvoltare în industrie şi IT. Iaşiul ar putea fi un centru de entry-level pentru Moldova, Ucraina, Rusia, care să distribuie apoi forţă de muncă şi proiecte la următorul nivel, unde valoarea adăugată este mai mare.

Din păcate, lipsa infrastructurii şi a investiţiilor publice din România face ca numai câteva oraşe să beneficieze de schimbările la nivelul Europei, de trecerea de la industriile tradiţionale la cea a serviciilor. Restul oraşelor vor rămâne mult în urmă, cu foarte puţine posibilităţi de a atrage investiţii şi de a fi parte a unor trenduri globale.