Faptul că bugetarii câştigă mai bine decât angajaţii din companiile private nu e ceva nou, dar decalajul a ajuns la un nivel care ridică mai multe semne de întrebare. În primul rând, cum stau lucrurile în alte ţări? Şi în Marea Britanie, spre exemplu, angajaţii din sectorul public câştigă mai mult decât cei din sectorul privat, dar diferenţa este de 7-8%. În Statele Unite, cei de la privat câştigă ceva mai bine, însă diferenţa e nesemnificativă (sub 1%).

Bazându-mă pe exemplele de mai sus, aş spune că e o practică normală ca bugetarii să câştige mai bine decât cei de la privat. Şi asta pentru că bugetarii trebuie să faciliteze buna funcţionare a unui sistem bazat pe competitivitate şi care presupune luarea în calcul a performanţelor unei companii la momentul în care se propune grila de salarizare.

Sună bine, cel puţin la nivel teoretic; problema e că în România teoria nu se prea transformă în practică.

Mai crede cineva că angajaţii unei instituţii de forţă, ca ANAF, fac toate demersurile pentru ca mediul privat să funcţioneze aşa cum ar trebui? Sau că cei de la Finanţe încearcă să îmbunătăţească actele normative pentru a înlesni munca departamentelor financiare?

Într-un stat care se poate lăuda cu performanţe economice, aşa cum sunt cele din exemplele de mai sus, mi se pare firesc ca angajaţii din sectorul public să câştige bine, chiar foarte bine. Dar într-un stat în care inflaţia doboară record după record? Într-un stat în care sistemul medical este printre cele mai slabe din Europa? Într-un stat în care Codul fiscal a suferit aproape 300 de modificări anul trecut?

Veţi spune că vinovaţii sunt doar câţiva, iar deciziile discutabile ale acestora nu ar trebui să se reflecte şi asupra celor din eşaloanele inferioare. De acord, dar bugetari sunt cu toţii, iar salariile celor din primele rânduri sunt cele care ridică în mod semnificativ media.

Şi dacă tot am abordat subiectul, haideţi să aruncăm o privire de ansamblu şi asupra sistemului de stat: din datele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP) reiese că aproape un sfert dintre cei care muncesc în România activează în sectorul public de stat. Mai exact, în luna mai 2017, potrivit datelor Ministerului Finanţelor Publice, 1.199.145 de persoane lucrau în cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice din România. Una din patru angajări în ultimul an a fost la stat, iar presiunea financiară este din ce în ce mai mare – mai mulţi bani pentru salarii, mai mulţi bani pentru pensii speciale şi lista poate continua.

Merită desigur menţionat şi că judeţele cu cea mai mare pondere a bugetarilor în forţa de muncă sunt şi judeţele cu cele mai slabe performanţe economice. Potrivit unei analize a HotNews, în Vaslui unu din opt angajaţi lucrează la o instituţie de stat (datele sunt valabile pentru 2017); PIB-ul pe cap de locuitor în Vaslui se situa, anul trecut, la 45% din media naţională. Urmează alte judeţe „de vârf“ precum Botoşani, Bacău, Tulcea, Gorj sau Călăraşi, unde cel puţin unu din zece angajaţi e bugetar.

Sistemul de stat din România este supradimensionat şi asta e principala cauză pentru lipsa de eficienţă a oamenilor care aleg să facă parte din el. Iar faptul că sistemul privat a rămas în urmă cu salariile nu e ceva ce poate fi imputat patronilor sau investitorilor, pentru că este greu să ţii pasul cu nişte măriri aruncate din pix şi care nu au niciun fel de acoperire logică; e o consecinţă a sistemului politic din România. E însă o stare de fapt care nu va ţine la nesfârşit, pentru că economia merge înainte prin competitivitate, nu prin creşterea artificială a puterii de consum pentru o singură categorie socială.