Termenul "intelectualitate" a fost introdus pare-mi-se de Scelba(1), care credea doar in logica bastonului de cauciuc. Spiro Agnew, vicele lui Nixon, vorbea si el despre "effete snobs", ce insemna mai mult sau mai putin "snobi efeminati", amintind de acele saptamanale umoristice fasciste unde se produceau ramolitul care vorbea graseiat sau intelectualul anacronic, autor de "poezele".

Pe de alta parte, deja era uzitata in lumea anglo-saxona, pentru delegitimari de acelasi soi, expresia "cap de ou" ("testa d'uovo"). Si tot in cursul luptelor politice din perioada de dupa razboi, dreapta a recuperat o definitie utilizata de Lenin cu alte intentii, cea de "idioti utili", pentru a face referire la intelectualii care simpatizau cu fortele de stanga.

Este vorba, prin urmare, de lucruri cunoscute. Atat de cunoscute, incat incurajeaza ideea ca dispretuirea lumii intelectualilor este o caracteristica a dreptei si ca, in consecinta, nu ar exista intelectuali de dreapta, ci ar fi toti in opozitie.

In mod natural, un intelectual se afla intotdeauna in opozitie fata de ceva, dar poti sa nu fii de acord cu multe lucruri si militand pentru dreapta. Au existat mari intelectuali conservatori sau de-a dreptul reactionari; iar "reactionar" nu este un cuvant urat, cum era pe vremea lui Don Camillo si Peppone(2), intrucat au existat ganditori si artisti care au cochetat cu o intoarcere la vreo Traditie sau vreun Ancien Regime, iar asta inseamna de fapt reactionar, nu un om care vrea sa infometeze muncitorii sau e neaparat un fascist. In acest sens, un mare reactionar a fost Dante si nu era un intelectual de lepadat, iar in zilele noastre am citit multi autori care n-au facut altceva decat sa critice Modernitatea, lumea tehnicii, utopiile revolutionare. Si nu numai atat, dar recent, cei de dreapta au inceput sa-si identifice niste "eroi" proprii printre intelectualii care prin definitie se situau la stanga, cum s-a intamplat (si probabil nu in mod eronat) cu Pasolini(3), ca aparator al unui stat de factura preindustriala.

Putini poate isi mai amintesc, dar in anii '70 s-a vorbit mult despre renasterea unei culturi de dreapta; aparuse chiar o revista ce se intitula "La Destra" (Dreapta), si daca editura Il Borghese a scos de la naftalina "Cugetarile" lui Adolf Hitler si a mers pana la a publica eseurile lui Spiro Agnew (definit drept "cel mai reactionar vicepresedinte al Statelor Unite, omul care spune cu voce tare ceea ce Nixon sopteste"), o editura ca Rusconi a publicat multi reprezentanti ai gandirii de dreapta, de la Mishima la Vintila Horia, de la Prezzolini la Panfilo Gentile, si a fost redescoperit un adevarat "maestru" al gandirii reactionare ca Joseph de Maistre.

In fine, daca vrem sa gasim mari scriitori care erau sau sunt de dreapta, fie ei conservatori ori reactionari cum or fi fost sau or fi, nu trebuie decat sa ne uitam in jur, si la o adica putem da si peste mari scriitori fascisti sau antisemiti precum Celine sau Ezra Pound sau clasici dusmani ai modernitatii precum Sedlmayr, ca sa nu mai pomenesc de Heidegger sau de corifeii studiului traditiilor, ca Rene Guenon. Prin urmare, ajunge sa rasfoiesti cataloagele editurilor "democratice", fara a te apuca sa recuperezi colectia "La voce della fogna"(4), si asisti chiar la tentative de recuperare din partea stangii a autorilor de dreapta, cum s-a intamplat de cateva ori cu Junger sau Spengler. Si atunci cum ramane? Autorii de dreapta nominalizati de mine sa nu fie ei oare "intelectualitate"?

Adevarul este ca ne gandim la "dreapta" ca la o entitate omogena, in vreme ce si acolo exista intelectuali care si-i recunosc "pe-ai lor", dar tocmai pentru ca sunt intelectuali nu fac uz cu usurinta de clisee precum "intelectualitate" sau "snobi efeminati" pentru a-si defaima adversarii.

Si apoi exista ceilalti, uneltele patronajului politic, purtatorii de serviete ai politicii, oamenii interesati doar de putere (sau de bani), care in realitate nu au citit niciodata cat trebuia si pur si simplu nu stiu ca exista si intelectuali de dreapta. Ii vad doar pe cei de stanga, si doar in momentul cand ajung sa faca intr-un fel sau altul opozitie. Si atunci este evident ca, in mintea lor monocamerala, intelectual devine sinonim cu opozant si, cum spunea Goering, cand aud vorbin-du-se de cultura scot pistolul. Si chiar daca atribuirea acestei expresii lui Goering este discutabila, ea apare de altfel si in drama nazista "Schlageter" de Hanns Johst: "Wenn ich Kultur hore... entsichere ich meinen Browning"(5). Dar cei ce scot pistolul ignora originea docta a citatului. Ei nu citesc, nu citesc.

1. MARIO SCELBA (1901-1991), POLITICIAN ITALIAN

2. DON CAMILLO SI PEPPONE SUNT PROTAGONISTII UNUI FILM DIN 1955, CU FERNANDEL SI DINO CERVI

3. PIER PAOLO PASOLINI (1922-1975), SCRIITOR SI REGIZOR ITALIAN

4. "LA VOCE DELLA FOGNA", REVIST+ DE SATIR+ A DREPTEI ITALIENE, APARUT+ DIN 1974 P~N+ IN 1983

5. "De fiecare data cand aud de cultura Imi scot piedica de la Browning"