Acolo, omul a început să lucreze pentru o brumă de bani, pentru că putea refolosi materiale pentru a-şi construi propria barcă cu care să facă înconjurul lumii - aceasta era convenţia cu proprietarul şantierului. Şi a trăit cu banii aceia puţini, dormind sub sau, mai târziu, în corpul bărcii sale, un hirsut cu barba zbârlită şi păr răzvrătit, ani de zile, pentru a-şi îndeplini visul. La acutizarea crizei, românii au plecat de la şantier, pentru că nimeni nu-şi mai repara iahtul. Iar povestea mea rămâne cu final deschis, pentru că nu a mai putut să îmi spună nimeni şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu universitarul şi cu barca sa. Îmi place să cred că a izbândit, cei care au lucrat cu el spun că a renunţat la mult prea multe - carieră, familie, stabilitate - pentru ideea sa.

Al doilea personaj este cunoscut de multă lume, cred. Se numeşte Jérôme Kerviel şi este traderul condamnat în 2010 la cinci ani de închisoare pentru că a prejudiciat, în 2008, grupul Société Générale cu 4,9 miliarde de euro. Judecătorii au ajuns la concluzia că a manipulat date şi tranzacţii, iar şeful băncii l-a caracterizat la un moment dat drept terorist. Pe de altă parte, tânărul spune că a folosit metodele pe care le-a învăţat ca angajat al băncii, că supraveghetorul său a deconectat sistemul de alertă care reacţiona la depăşirea unui prag de expunere de 125 de milioane de euro, că pentru a investi 150 de milioane de euro era de ajuns numai o secundă şi alte patru secunde pentru a juca un miliard de euro.

Nu intru în zona cu cine şi ce a ştiut şi cine şi ce a susţinut la tribunal. Kerviel a fost o parte a unui angrenaj economic şi financiar care s-a învârtit din ce în ce mai repede şi care s-a defectat în 2008. Acum el a ajuns, după judecăţi şi apeluri, la finalul drumului şi trebuie să facă puşcărie. La începutul lunii mai se afla în Italia, cu gânduri sinucigaşe, dar întâlnirea cu papa Francisc l-a schimbat, iar Kerviel vorbeşte de iluminare; pe urmă a plecat pe jos spre Franţa, într-un hagealâc care îl duce spre izbăvirea sa, închisoarea. Merge mai pe ocolite, într-un demers uşor de înţeles - se bucură de libertate, de verdeaţă, de ţigările sale, ba uneori de simpatia oamenilor. Şi spune, şi aici tind să-i dau dreptate, că lumea nu a învăţat nimic din criză, că lucrurile au rămas cam la fel cum erau în 2008. Un detaliu pentru filmul meu: mergea pe autostradă, iar un poliţist a vrut să-l amendeze pentru asta. I-a povestit poliţistului că datorează 4,9 miliarde de euro, iar acesta a izbucnit în hohote şi a renunţat la ideea amenzii.

Două poveşti frumoase, nu? În esenţă, două istorii cu oameni care au plătit pentru propria idee de reuşită. Nu am alte idei moralizatore, voiam doar să povestesc cele două istorii şi să dau o temă de gândire.

Ilustrez cu un Turner frumos, cu un nume imposibil - „Nava de linie Temerarul remorcată la ultima ancorare pentru a fi distrusă„; este, în fond, o poveste la fel de frumoasă ca aceea a polonezului sau a lui Kerviel; Temerarul, o navă construită din 5.000 de stejari, cu 98 de tunuri şi un echipaj de 750 de oameni, a fost nava care a stat alături de Victory a lui Nelson la Trafalgar - povestea eroismului. Acum, măreaţa, eleganta navă este trasă spre locul supliciului de un mic remorcher cu aburi - povestea progresului, a victoriei focului asupra pânzelor. O reuşită.