Aşa că, în momentul în care am primit un mesaj pe pager - telefonul mobil încă nu apăruse! - despre faptul că ministrul, întors dintr-un voiaj care privea tocmai respectivul contract, vrea să stea de vorbă cu mine, am zbughit-o instantaneu din casă; eram jurnalist de agenţie de presă la momentul acela, mereu sub presiunea timpului. Ajuns în cabinetul ministerial, am băgat rapid nişte politeţuri, în pregătirea întrebărilor binecunoscute - cine, cum, când, unde etc. Dar omul a început să îmi povestească despre cât de frumos era acolo unde a fost şi despre ce şi-a cumpărat de acolo, ceva mare şi tehnic, să zicem. Am răbdat un pic, pe urmă am revenit la ale mele - cine, cum... Omul o ţinea pe a lui, îşi cumpărase ceva deosebit şi ţinea musai să îmi detalieze. „Bine, bine, dar contractul?“, am întrebat după altă rundă de detalii tehnice. „...a, da, şi contractul. Îl facem, îl facem“, a replicat ministrul meu.

Am obţinut o ştire de trei rânduri, lipsită de entuziasm; pe drum m-am gândit că omul pur şi simplu nu avea nimic în comun cu contractul în cauză şi nu-i păsa de cine, cum, când, unde, decât în măsura în care respectivul document îi slujea interesele directe - achiziţia aceea minunată şi poate şi altele. Abordare de politician.

Despre universalitatea acestei abordări m-am convins în cabinetul unui alt ministru al vremii, martor involuntar al unei discuţii demne de un film comic-absurd, pe care nu o reproduc din raţiuni de spaţiu. Destul să spun că am avut de-a face cu un ministru şi un secretar de stat, prospăt întors şi acesta de peste ocean, care, trimis acolo să rezolve ceva, se lăuda cu ce cămaşă de blugi a primit. Cu numele brodat! Ba a mai pomenit şi alte daruri, aşa că finalul a fost cu un ministru vag amuzat şi un secretar de stat care mi-a rămas în minte drept tipul pe care l-am văzut albindu-se la faţă cel mai rapid şi cel mai profund vreodată în momentul în care ministrul m-a prezentat drept jurnalist. La fel ca primul ministru, omul avea nişte interese, iar restul activităţilor erau menite a-i sluji strict interesele.

Povestesc chestiile astea gândindu-mă la episodul MTO/reducerea CAS; prim-ministrul Ponta şi ministrul finanţelor au ieşit puternic şifonaţi din poveste, indiferent de pronunţia deficitară în engleză sau de foile cu cifre secrete care nu pot fi nici văzute, nici descrise. Ce nu mi-a plăcut mie este faptul că MTO şi reducerea taxei au fost doar o parte a unui simplu joc politicianist, abil pus în scenă dar lipsit de fundamente; nici lui Traian Băsescu, nici lui Victor Ponta şi nici ministrului Ioana Petrescu nu le pasă de ce înseamnă cu adevărat reducerea taxelor sau constrângerile bugetare din acordurile cu UE.

Momentul maturizării, spunea cineva, este cel în care copilul începe să-şi vadă părinţii aşa cum sunt în mod real; nu o zână şi un zeu atotputernic, ci oameni cu griji, cu probleme, cu riduri, cu ticuri şi enervanţi. Şi măsura unui părinte adevărat este momentul în care îi cere copilului să îşi asume responsabilităţi. Poporul român se va maturiza, dacă e să facă asta vreodată, în momentul în care va fi în stare să judece rece, cu mintea proprie, fără umori şi resentimente, prestaţia tuturor, fără idei impuse de alţii. Şi să-i pună pe fiecare în colţul potrivit.

Americanii au un termen pentru capitalismul dictat de interesele unora şi altora; îi spun „crapitalism“, capitalism de cumetrie. Îl folosesc şi eu, iată.

Ilustrez cu un tablou care se cheamă „Baloane de săpun“ şi a fost pictat de un ins pe nume Jean Baptiste Simeon Chardin. Un balon de săpun este şi o formă de distracţie, dar şi un simbol al efemerului nostru, un lucru de care e bine să ne aducem aminte din când în când.