Cred ca e evident ca nu mosim democratia in Irak, ci facem baby-sitting cu un razboi civil. Cand generalul John Abizaid spune unei comisii senatoriale ca "violenta sectara e probabil atat de grava pe cat am vazut-o eu", inseamna ca eforturile de democratizare a Irakului nu merg.

Asta inseamna ca "mentinerea directiei" nu are nici un rost si e vremea sa incepem sa ne gandim la un "Plan B" - cum am putea sa ne degrevam cu cele mai mici pierderi posibile. In ultimii trei ani mi s-a parut, cu toti pasii gresiti ai echipei Bush, ca trebuia sa le dam partenerilor nostri irakieni o sansa sa produca un guvern de tranzitie, apoi sa scrie o constitutie, apoi sa tina un scrutin si in cele din urma sa puna laolalta primul guvern ales. Acum au facut toate astea - iar situatia doar s-a inrautatit.

Jihad-istii sunniti si baas-istii sunt la fel de hotarati ca intotdeauna sa faca initiativa democratica americano-irakiana sa esueze. Asta si violenta sectara scapata de sub control - principal rezultat al faptului ca avem prea putine trupe in Irak si ca am lasat sa se instaureze o cultura a militiilor - au transformat Irakul intr-o debandada fara legi.

Da, cred ca a fost si ramane de o importanta majora sa incercam un parteneriat cu irakienii ca sa cream un bun exemplu in inima lumii arabe de stat progresist, decent, unde nu domnesc politica fricii si tribalismul. Adica acele politici care au produs toata patologia somajului, a intolerantei religioase si a represiunii care fac Orientul Mijlociu atat de periculos pentru sine si pentru altii.  Dar administratia trebuie sa recunoasca acum ceea ce toata lumea - inclusiv eu - care a crezut in importanta ideii de a repara Irakul trebuie sa recunoasca: nu conteaza daca asta se intampla din cauza lui Bush sau a arabilor, dar nu se schimba nimic, si nu mai putem sa irosim  atatea vieti.    

De vreme ce echipa Bush nu ne-a oferit niciodata un "Plan A" pentru Irak, ne datoreaza cel putin un "Plan B". Nu e simplu. Aici sunt cateva dintre primele mele idei despre "Planul B" si cateva dintre implicatii. Cred ca e nevoie sa incercam o ultima conferinta de pace cum a fost in cazul Bosniei. O conferinta care sa aduca laolalta toate factiunile din tara si toti dusmanii Irakului. Asa cum problema Bosniei a putut fi rezolvata doar cu o forta internationala de pace si conferinta de la Dayton - cu participarea Rusiei, Europei si a SUA, tarile cele mai afectate de implozia Bosniei -, la fel si razboiul civil din Irak poate fi stopat doar de o coalitie a celor mai afectati de implozia Irakului: SUA, Rusia, Europa, Japonia, India, China, Turcia, Arabia Saudita, Egipt, Iran, Siria si Iordania. Ca si in Bosnia, orice solutie va contine o forma de federalism, o diviziune a bunastarii care vine din petrol si mentinerea ordinii de catre o forta internationala, acolo unde este nevoie. Totusi, pentru ca o asemenea conferinta sa se nasca, SUA ar trebui probabil sa-si declare intentia de a pleca. Irakienii, alti arabi, europenii si chinezii vor vorbi serios despre salvarea Irakului doar daca cred ca noi vom pleca si ca asta le va leza propriile interese. Care ar fi consecintele unei plecari fara un asemenea ultim efort de pace sau daca pur si simplu el esueaza? Irakul s-ar putea transform intr-un razboi civil mult mai extins, atragand in el si pe vecinii sai. Or, irakienii ar putea sa se holbeze la acest abis si chiar sa ajunga sa se inteleaga intre ei pe cont propriu. Prezenta noastra poate e o parte din problema. E greu de stiut. Daca Irakul opteaza pentru un razboi civil complet, cele 2 milioane de barili de petrol ai sai vor iesi de pe piata si petrolul ar putea ajunge peste 100 de dolari barilul. (Totusi, asta va stimula mai multe investitii in combustibilii alternativi care ne-ar putea face intr-o zi independenti de aceasta regiune volatila.)

Unii se tem ca Iranul va fi castigatorul. Dar va fi? Odata iesiti din Irak, Iranul va trebui sa aiba grija de cazanul in fierbere de langa usa lui. Asta ar fi o problema imensa pentru Iran. Animozitatea istorica fata de Iran a arabilor irakieni - animozitate temporara indreptata asupra noastra - va renaste. Si Iranul va trebui sa se lupte cu aliatul sau Siria pentru influenta in Irak.

Da, cea mai buna metoda de a controla Iranul ar fi sa producem in Irak o democratie reala condusa de siiti, expunand-o pe cea falsa de la Teheran. Dar a doua cea mai buna metoda este sa parasim Irakul. Pentru ca  cea mai proasta optiune - cea pe care Iranul o iubeste - este ca noi sa ramanem in Irak, sangerand si la discretia loviturilor Iranului in cazul in care ii lezam dispozitivele nucleare. In fine, razboiul din Irak ne-a impartit atat de tare acasa si in exterior incat plecarea, dincolo de alte probleme pe care le aduce, ne-ar putea usura construirea de coalitii pentru a gestiona Irakul, Iranul, Hezbollah-ul si Siria dincolo de prezenta americana. Toate aceste probleme  sunt legate intre ele. Trebuie sa tratam cu Iran si Siria, dar de pe o pozitie de forta - si asta cere o coalitie larga. Cu cat mentinem o strategie unilaterala perdanta in Irak, cu atat mai greu va fi sa construim o asemenea coalitie si cu atat mai puternici vor deveni inamicii libertatii.

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 13 septembrie al BUSINESS Magazin.

Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica