Mulţi dintre cititorii Business Magazin vor fi urmărit discursul lui sir Ken Robinson de pe TED despre modul în care şcolile ucid creativitatea nativă a omenirii, a copiilor; clipul a strâns 32 de milioane de vizualizări doar pe site-ul TED şi este, periodic, subiect de viralizare. Veţi fi zâmbit la glumele lui Robinson şi îi veţi fi dat dreptate; dar, dacă nu aţi întâlnit şi dacă nu aţi stat de vorbă cu un tânăr, nu veţi înţelege despre ce vorbeşte, cu adevărat, Robinson.

După vineri, 13, am ajuns la concluzia că Robinson poate să fi greşit un pic, pentru că eu am întâlnit tineri cărora şcoala nu numai că nu le-a limitat creativitatea şi nu i-a înregimentat, ci i-a stârnit, i-a ambiţionat. Sigur că problema este reală şi rămâne valabilă, dar unora nu li se potrivesc unităţile de măsură comune. Tinerii pe care îi vedeţi pe coperta revistei, implicaţi în proiectul Excepţionalii, merg, voluntar, în centre de plasament pentru a preda limba engleză sau îi învaţă online pe cei ce vor să programeze, se implică în acţiuni în domeniul medical sau de asistenţă socială, au mici afaceri în domenii creative - de la înfrumuseţarea tenişilor Vans la web design -, organizează conferinţe internaţionale sau dezvoltă aplicaţii pentru telefonul mobil, îi admiră pe regele Mihai, pe Stephen King, pe Steve Jobs sau pe Ivan Patzaichin sau pe cei de la Microsoft, dar şi pe Ban Ki-moon - actualul secretar general al ONU. Se simt cumva diferiţi de cei din generaţia lor, dar privesc restul lumii cu înţelegere şi cu dorinţa, mai direct sau mai puţin direct exprimată, de a o schimba. Vor să înveţe la mari universităţi, să reprezinte România la Naţiunile Unite sau să lucreze pentru mari companii internaţionale. Şi mai mult de jumătate dintre ei mizează pe spiritul lor antreprenorial. Un univers întreg de preocupări, de intenţii şi de dorinţe, exprimate simplu.

Priviţi acum în jur, la realitatea în care politicieni încasează şpaga prin cimitire, realitatea arestării din fiecare seară sau realitatea concursului neoficial „cine a luat mită mai mare“, lumea în care de cele mai multe ori ajunge să ieşi în faţă şi să începi să răcneşti, cu tupeu, „...EU!“, realitatea lumii în care nu se mai citeşte, şi întrebările vin firesc: ce facem cu tinerii aceştia, ce le oferim, cum îi sprijinim, ce şanse au ei să reziste în lumea aceasta?

La o sesiune de întrebări şi răspunsuri desfăşurată la Barcelona, la World Mobile Congress, Mark Zuckerberg a emis una bună: „În timp, am adoptat o regulă simplă. Îi angajez să lucreze pentru mine doar pe cei pentru care aş vrea eu să lucrez. Şi este un test destul de relevant“. Parafrazându-l un pic, zic că mi-ar plăcea să lucrez pentru sau să colaborez cu oricare dintre liceenii despre care am vorbit.

Lumea intens colorată şi lipsită de inhibiţii a tânărului pictor Laurenţiu Dimişcă ilustrează, cred, cel mai bine, acest text.