Una dintre ştirile de săptămâna trecută care a provocat ceva emoţie a fost faptul că un computer a pictat un tablou într-o manieră asemănătoare cu a lui Rembrandt. Noul Rembrandt a fost realizat după ce maşina a analizat 346 de portrete pictate de maestru, a centralizat 148 de miliarde de pixeli, dar şi 168.263 de fragmente din tablourile pictorului şi a printat 3D tabloul, pentru a replica tuşele pensulei. Totul a durat un an şi jumătate.

Când am citit ştirea, am mormăit că nu-i nimic nou sub soare. Asta pentru că în urmă cu 19 ani un profesor de la Universitatea din Oregon a învăţat un computer să compună muzică într-o manieră asemănătoare cu aceea a lui Bach. Ceva mai târziu a apărut şi un CD care cuprindea nu numai imitaţia de Bach, ci şi imitaţii ale unei sonate de Beethoven, a unei mazurci de Chopen, a unei suite de Rachmaninoff, ba chiar şi creaţii ce imită stilul lui Mozart, Stravinsky sau Scott Joplin. Veţi putea găsi unele pe YouTube – unora le place, altora nu, ba unul spune că este o tortură şi că muzica respectivă ar trebui vândută CIA pentru a fi folosită la chinuirea teroriştilor.

Şi mai există şi computere care scriu articole de presă şi computere care fac analize pentru Wall Street.

Între 1997, anul în care computerul a încercat să compună muzică, şi 2016, anul în care computerul a încercat să picteze, a avut loc un alt experiment care are şi nu are legătură cu cele pomenite până acum. Un grup de studenţi de la universitatea din Plymouth a primit un grant de 2.000 de lire sterline; cu banii aceştia tinerii au luat un PC pe care l-au pus în cuşca maimuţelor din grădina zoologică Paington. Scopul lor a fost de a testa teoria care spune că o maimuţă care bate la nesfârşit, aiurea, la un computer va sfârşi prin a emite, la un moment dat, un text coerent, ba va putea rescrie o operă a lui Shakespeare. Studenţii de la Plymouth n-au avut un timp infinit, dar şi după numai o lună de zile teoria s-a dovedit a fi potenţial falsă: maimuţele, cinci macaci negri cu creastă, au distrus computerul, au făcut pipi pe tastatură şi nu au emis nici măcar un singur cuvânt coerent şi întreg; au bătut cinci pagini de text în care predomina litera „S“.

Unde vreau să ajung? Înainte de a trage vreo concluzie, trebuie să precizez că proiectul Rembrandt, dincolo de componenta tehnologico-artistică, face parte dintr-o campanie publicitară sofisticată, pusă la cale de o agenţie olandeză.

Acum: constat din ce în ce mai mult că oamenii nu îşi iau, puşi faţă în faţă cu tehnologia, doar „faţa de selfie“, ci şi „creierul de selfie“, în sensul că multitudinea de aparate şi de gadgeturi şi de aplicaţii de care ne folosim, creatorii lor şi evangheliştii tehnologici ne induc ideea că toate acestea vor rezolva mai toate problemele omenirii, de la încălzirea globală la spaţiile de locuit în oraşele supraaglomerate.

Şi nu cred că este aşa; fac parte din categoria celor care spun că nu armele omoară oameni, ci oamenii omoară oameni. La fel, nu tehnologia ne va rezolva problemele, ci noi singuri, dacă o să avem suficientă materie cenuşie în ţeste încât să se declanşeze o reacţie în lanţ a inteligenţei planetare; dacă nu, o să fim nişte maimuţoi care fac pipi pe tastaturi şi batem pagini de text, în speranţa că o să scriem sonete de Shakespeare sau o să compunem ca Beethoven sau o să pictăm ca Rembrandt. Chiar, cum naiba s-au descurcat ăştia fără tehnologie?!

Ilustrez, desigur, chiar cu capodopera computerului. În general cronicarii au remarcat lipsa de emoţie a tabloului, aşa că eu nu o mai repet; mai bine donau computerul şi tehnologia aceea într-o ţară din Africa.