Primul gand venit in minte. Ma aflu la Paris, la o cina cu prieteni francezi si unul dintre ei le spune celorlalti ca televiziunea italiana e un deliciu, avand in vedere ca nu trebuie decat sa dai pe un program la intamplare, nu neaparat de varietati, si apar fete semigoale, chiar si intr-un talk-show sau intr-o emisiune-concurs. Toti casca ochii (e posibil oare sa existe asemenea televiziuni?) si unul zice ca atunci neaparat trebuie sa-si extinda abonamentul la satelit pentru a receptiona si televiziunile italiene. Altul zice ca atunci este de inteles de ce italienii le iarta totul politicienilor care frecventeaza fetite. Asa au fost educati. Ma simt cam iritat. In fond nu suntem toti obsedati sexual.

La doua zile dupa aceea ma aflu la Roma Termini, unde troneaza cuburile publicitare enorme ale TTTLines Napoli-Catania. In ele se intrezaresc navele de linie ale acestei companii, dar mai ales o serie de fete, toate intoarse cu spatele si suficient de dezgolite pentru a le fi remarcata gratia venusiana. Probabil din teama ca, totusi, funduletele nu atrag suficient atentia, un mare anunt declama: “Avem cele mai faimoase pupe din Italia”(2). Pentru cei care nu inteleg bancurile, poate trebuie sa precizez ca anuntul, cu un subtil dublu sens, face aluzie atat la partea din spate a navelor, cat si la cea din fata a copilelor. Sa fi avut dreptate prietenii mei francezi? Franceschini(3) ar intreba: V-ati incredinta copiii spre a fi educati de seful biroului de presa de la TTLines? Temerea mea e ca multi italieni ar spune da, in speranta ca acei copilasi vor deveni niste barbatusi vioi cu cele mai batoase catarge din Italia.

Al doilea gand venit in minte. Liga(4) a prezentat in Senat un proiect de lege ce prevede predarea obligatorie a dialectelor locale in scoala obligatorie. Alianta Nationala desigur se opune, altfel s-ar numi Alianta Regionala. In data de 31 mai, in Corriere della Sera aparea un superb articol de Dario Fo(5), scris intr-un soi de “grammelot”(6) ce cu putina bunavointa ar putea trece drept dialectul oficial al Padaniei (daca asa ceva a existat vreodata); doar ca la final exista si traducerea intr-o toscana din cea mai buna, si din ea se intelege ca Fo ia in ras aceste pretentii. Eu cred ca ar trebui facut ceva astfel incat copiii de maine sa se poata delecta cu “Mistero buffo”(7). Dar intrucat mama prostilor e mereu insarcinata, se pare ca ar exista chiar si proiectul conform caruia Risorgimentul(8) ar trebui sa fie studiat in baza regionala, cu alte cuvinte torinezii vor afla despre Cavour(9) si Garibaldi(10), in timp ce napoletanii vor fi invatati cine au fost Franceschiello(11), Fra Diavolo(12) si Cardinalul Ruffo(13). O fi corect sa le spui si torinezilor si celor din Liguria ca Nino Bixio(14) s-a comportat putin cam urat la Bronte, dar sa-i educi pe meridionali in cultul brigantismului post-risorgimental ar fi ca si cum i-ai tine departe de istorie.

Tullio De Mauro a tot repetat ca marele avantaj al televiziunii din anii ‘50 a fost acela de a fi raspandit in toata Peninsula o italiana standard, astfel incat cei ramasi separati de progres pentru ca nu cunosteau decat dialectul local s-au putut integra in acea faza denumita drept miracolul economic italian. Dar a spus, de asemenea, si ca in cadrul acestui proces de standardizare lingvistica ar fi fost un pacat sa-ti pierzi de tot radacinile. In orasul meu natal se pune in scena in fiecare an “Gelindo”, un sensibil si foarte comic basm de Craciun, jucat integral in dialect, dar de ani buni observ ca spectacolul risca doua tipuri de criza: din cauza imigratiei sunt foarte greu de gasit noi tineri care sa stie sa vorbeasca in dialect, si cu atat mai dificila este cucerirea unor noi spectatori avizati. Si ar fi un mare pacat ca o traditie atat de frumoasa sa moara. Din acest motiv, n-as vedea nimic rau, odata ce tuturor copiilor le va fi asigurata o buna cunoastere a limbii nationale, ca o ora pe saptamana sa fie dedicata si dialectului local. Ar fi cat se poate de educativ acolo unde copiii sunt inca expusi dialectului, dar cu siguranta ar putea crea probleme intr-o scoala din Milano unde cei mai multi elevi sunt chinezi sau romani. Cu timp in urma, la Milano vindea chibrituri un negru ca smoala si ii aborda pe trecatorii intr-un dialect milanez pur, plangandu-se de cati “brutti teroni”(15) umbla prin oras. Un fiu de catea, de acord, dar facea afaceri nemaipomenite.

Proletari din lumea intreaga, studierea limbilor straine va va elibera.

1. Tullio De Mauro - unul dintre cei mai mari lingvisti italieni.

2. In italiana, termenul “poppa” (pupa - partea din spate a unei nave) denumeste in vorbirea curenta si sanul unel femei.

3. Dario Franceschini - liderul Partidului Democrat, principala formatiune politica de stanga din Italia.

4. Liga Nordului - partid de extrema dreapta.

5. Dario Fo - scriitor, scenograf, dramaturg, pictor si regizor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1997.

6. Grammelot - limba inventata de Dario Fo, alcatuita dintr-o combinatie de dialecte nord-italiene si onomatopee.

7. “Mistero buffo” - monolog de Dario Fo, scris in grammelot.

8. Risorgimento - procesul social, politic si administrativ ce a culminat cu unificarea Italiei.

9. Camillo Benso, conte de Cavour (1810-1861) - politician al Italiei inainte de unificare.

10. Giuseppe Garibaldi (1807-1882) - personalitate marcanta a Revolutiei italiene

11. Francis II de Bourbon (1836-1894), supranumit Franceschiello - ultimul rege al celor doua Sicilii.

12. Fra Diavolo - numele popular al lui Michele Pezza (1771-1806), bandit faimos.

13. Fabrizio Dionigi Ruffo (1744-1827) - cardinal si politician.

14. Nino Bixio (1821-1873), militar si politician, personaj-cheie al unificarii Italiei, a reprimat sangeros o revolta a taranilor la Bronte, in provincia Catania.

15. “brutt terun” in original in dialect, sau “brutti terroni” in italiana - expresie peiorativa ce ii desemneaza pe locuitorii din sudul Italiei.