Când am citit în cartea „Mica Enciclopedie Likke (scrisă de autorul mai celebrei enciclopedii Hygge - Reţeta daneză a fericirii)” despre sistemul danezilor de a forma comunităţi în care fiecare are un mic aport astfel încât să nu trebuiască să cumpere fiecare familie unelte, să nu angajeze fiecare cuplu bone şi aşa mai departe, ci să le împrumute unii de la alţii, sau să se ajute unii pe alţii pentru a maximiza resursele şi pentru a minimiza cheltuielile mi s-a părut o utopie. Locuiesc într-un cartier bucureştean de blocuri, mă salut în treacăt cu vecinii de pe scară – cei care salută, căci unii nu o fac –, nu am apelat mai niciodată la un favor şi am asistat de la distanţă la singurele momente în care se făcea „networking” între locatari, cu prilejul şedinţelor în care trebuiau puse la cale chestiunile urgente. Nu îmi puteam imagina aşadar acea comunitate ideală în care să nu reprezinţi doar un număr de apartament pe tabelul de întreţinere.

În schimb, săptămâna trecută am cumpărat un teren în Prahova, pentru a scăpa din când în când de „jungla de beton”. Înainte de a-l alege, am colindat multe sate din zona de deal şi munte, prin judeţele adiacente Bucureştiului. Am întâlnit, în aceste câteva zile, căci nu am stat prea mult pe gânduri până să mă aventurez în viaţa rurală, o cu totul altă tipologie de oameni faţă de cei cu care m-am obişnuit la oraş. De la bunici de 70-80 de ani, sprintene ca în tinereţe şi guralive, la tineri mutaţi la ţară, căsătoriţi fiind cu oameni de prin acele locuri, nimeni nu a ţinut cont că suntem străini. „Da, domnişoară, până mâine vă fac rost de numărul băiatului care vinde”, mi-a spus un viitor vecin, la telefon, fără să ne fi întâlnit vreodată în carne şi oase. Ne-au răspuns cu toţii cu răbdare la zeci de întrebări, ne-au salvat numerele de telefon pentru a ne pune în legătură cu X sau Y, care are teren sau casă bătrânească de vânzare – şi ne-au şi sunat apoi, ţinându-şi promisiunea şi fără să aibă nimic de câştigat. Şi-au rupt din timpul liber pentru a ne arăta casa vecinului sau a verişoarei, făcând ad hoc pe agenţii imobiliari chiar fără comision şi au dat dovadă de o modestie impresionantă.

Tot de la ei am aflat că mai toţi cei interesaţi să repopuleze comunele sunt bucureşteni. „Tinerii de la noi de la sat abia aşteaptă să plece la Bucureşti, vor să scape”, îmi povestea Liviu B., fostul proprietar al oazei de verdeaţă în care am investit. Aşa ajung, de altfel, sate întregi să fie scoase la vânzare. Mulţi nu se îndură să le vândă străinilor, de aceea nici nu pun anunţuri, sperând să le cumpere copiii ori nepoţii celor din jur, dacă ai lor nu vor. Sau măcar oameni ataşaţi sentimental de zonă. În plus, mulţi nici nu au internet sau abia ştiu să folosească telefonul, aşa că lasă vorbă la magazinul comunal, la bar sau la „IT-istul satului”, la care apelează mai toţi care au nevoie să ia legătura cu rudele ori să vândă ceva. La ţară uiţi de grupurile de WhatsApp şi de Facebook, căci le ai live, strânse la poartă. Ajutorul e oferit dezinteresat, bunăvoinţa e naturală, comunicarea, rapidă, chiar şi fără tehnologiile moderne.

În loc să vorbeşti cu Alexa – căci da, o poţi ruga să îţi spună glume sau să te consoleze când ai o zi proastă –, îl strigi pe vecinul de peste gard. În loc să cauţi pe Google, întrebi oamenii care trec pe drum. Sufocaţi de mailuri, calluri şi şedinţe, înţeleg de ce corporatiştii îşi caută liniştea la sat, chiar şi câteva zile pe săptămână. Iar criza COVID nu a făcut decât să accelereze acest trend. Doar în 2020, în primul an de pandemie, migraţia internă din mediul urban în cel rural era dublă faţă de anii anteriori - peste 116.000 de persoane versus aproape 78.000 din rural în urban, potrivit ZF. Prin urmare, în timp ce satele se golesc de săteni, bucureştenii – şi nu numai – vin să umple golurile şi să reîntregească comunităţile. Iar networkingul rural e cât se poate de interesant!   ■

Andra Stroe est jurnalist BUSINESS Magazin