Despre egalitatea de şanse pe piaţa muncii se vorbeşte de ani buni. într-atât de mult s-a discutat şi s-a propovăduit acest concept, încât astăzi pare uşor anacronic să mai ridicăm măcar o discuţie în acest sens. Şi totuşi, încă mai vedem titluri de primă pagină care sună cam aşa: ”O femeie la cârma unei afaceri de X milioane de euro“, ”O femeie antreprenor se luptă cu multinaţionalele“, ”Austriecii/francezii/italienii au pus o femeie la conducerea companiei Y“. Niciodată nu citim despre ”un bărbat“ care conduce / este la cârma / a fost numit / se luptă. Este posibil, totuşi, ca, în spatele acestei egalităţi aparente, unii să fie ”mai egali decât alţii“, vorba lui Orson Welles?

Să vă explic. 2.880 de lei este salariul minim pe care bărbaţii din piaţa muncii din România l-ar accepta dacă ar obţine jobul dorit, după cum am aflat din cel mai recent studiu salarial desfăşurat de eJobs în rândul a peste 3.200 de români activi profesional, deopotrivă femei şi bărbaţi. Cu acelaşi obiectiv în minte, respondentele studiului au venit cu o altă estimare, cu 20% mai mică, respectiv 2.311 lei. Aceeaşi diferenţă, de 20%, se regăseşte şi în evaluările privind salariul pe care aceştia consideră că îl merită pentru postul pe care îl deţin. Cu alte cuvinte, dacă bărbaţii spun că o remunerare corectă a muncii lor ar fi de 3.650 de lei, femeile se opresc ceva mai jos, la 2.914 lei.

Studiul confirmă, aşadar, teoria că încă există diferenţe. Sau, cel puţin, pe aceea că, în viziunea proprie, femeile şi bărbaţii încă se mai autopoziţionează pe trepte diferite. Sigur că aceste date nu pot fi luate şi interpretate în formă absolută. Ele sunt relativizate prin prisma faptului că domeniile şi, în special, posturile cel mai bine plătite sunt sau erau ocupate, în mod tradiţional, de bărbaţi. Cu toate acestea, nu mai există domeniu din piaţa muncii în care să vedem discrepanţe majore între femei şi bărbaţi. Vedem femei antreprenor, femei general manager, femei inginer, femei constructor, femei IT-ist şi exemplele pot continua. E greu de crezut că doamnele care acced în astfel de poziţii au o stimă de sine mai scăzută decât domnii sau că pornesc într-un job cu handicapul discriminării şi cer sau acceptă, astfel, salarii mai mici pentru responsabilităţi cel puţin egale cu ale omologilor masculini. Şi atunci, cum se explică diferenţele despre care vorbeam?

O posibilă variantă ar putea fi lipsa de experienţă şi maturitate pe piaţa muncii. Cu cât se află înspre extremele demografice ale profilului de respondent, respectiv categoriile cele mai mici şi cele mai înaintate în vârstă, cu atât aşteptările sunt mai scăzute, în timp ce profesioniştii aflaţi în punctul de apogeu al carierei (segmentele de vârstă 35-44 de ani şi 45-54 de ani) sunt mult mai conştienţi de valoarea lor profesională şi, prin urmare, mai determinaţi să o ”vândă“ doar în schimbul preţului corect. Care, în aceste cazuri, ajunge la aproximativ 3.500 de lei (valoare aferentă salariului considerat just pentru jobul pe care îl caută). Aceeaşi logică este valabilă şi în cazul respondenţilor bărbaţi, unde valoarea medie pentru cele două categorii de vârstă menţionate se află în jurul sumei de 4.100 de lei.

O altă explicaţie şi-ar putea avea rădăcinile în obiceiurile, după ani la rând de practică, ale unora dintre angajatori. Respectiv acelea de a trata diferenţiat angajaţii, de a acorda mai multă încredere specialiştilor bărbaţi (mai ales în poziţiile cheie sau care necesită aptitudini prin excelenţă tehnice) şi de a nu încuraja în mod explicit această egalitate. într-un mediu în care femeia ca factor de decizie pare să fie în continuare văzută ca o excepţie, ca o coincidenţă fericită sau ca o concesie, toate celelalte doamne vor înţelege că eforturile lor nu vor da niciodată rezultate egale cu ale bărbaţilor. Implicit, nu vor putea fi remunerate la fel.

Cred sau, cel puţin, îmi doresc ca exemple precum cel de mai sus să devină din ce în ce mai puţine. Poate că suntem pe drumul cel bun, dacă ne uităm la datele Eurostat, potrivit cărora, cu o diferenţă de doar 6% între salariile pe oră între femei şi bărbaţi, România stă mult mai bine decât media europeană (peste 15%) şi ocupă locul al treilea la nivelul Uniunii Europene. Pentru că în 2017 tema centrală a pieţei muncii nu trebuie să mai fie discriminarea de gen, ci rezolvarea unor puncte nodale care ne afectează pe toţi, precum formarea celor mai buni specialişti, managementul talentelor şi retenţia lor. Aici ne doare astăzi cel mai mult şi aici trebuie să lucrăm dacă vrem să fim cu adevărat competitivi.