Această fază apăsat morală riscă să se prelungească încă mai mult decât vor dura inevitabilele faze ale reorganizării puterii după alegeri (adică între câteva săptămâni şi 3 până la 11 luni, luând în calcul toate scenariile apărute până acum), din motivul cu totul excepţional că prezidenţialele din 2014 au ajuns, prin forţa furiei populare, să genereze speranţa unei schimbări radicale a modului de a face politică, de la comportamentul aleşilor şi până la legislaţia specifică. Iar furia nu doar că n-a avut cum să dispară, dar îşi descoperă zilnic noi debuşee.

Am văzut pe Facebook alegători care ieri erau încântaţi de puterea ştampilei lor, iar azi descoperă aproape cu stupefacţie că alegerile prezidenţiale n-au legătură doar cu omul votat, ci şi cu mai multe partide şi mai multe tabere de intelectuali publici şi fruntaşi ai societăţii civile care îşi revendică victoria lui şi îşi doresc să preia puterea. Ori cu formatori de opinie şi politicieni dornici să treacă brusc în tabăra învingătorului. Ori cu alţi alegători, pe care tind să-i suspecteze de trădare dacă nu se bucură suficient de tare sau nu se arată suficient de agresivi nu doar cu inamicul, dar şi cu susţinătorii politici ai învingătorului.

O doamnă cu simpatii de dreapta cunoscute în grupul ei era taxată drept „demagogă pesedistă“ de altcineva nimerit acolo numai pentru că atrăsese atenţia că PSD e un partid „greu de dezintegrat“. Un autor de pe un site mainstream îi transmite „provincialului primar“ care a câştigat alegerile prezidenţiale că n-are nicio autoritate, fiind dependent total de votanţii săi imaginaţi drept grup organizat de vigilantes (deşi preşedintele are mandat reprezentativ, nu imperativ).

O eventuală decizie de incompatibilitate în cazul noului preşedinte e văzută pe un forum drept un declanşator de război civil, în ciuda respectului ce prevala înainte de alegeri pentru statul de drept cu tot cu CCR şi ANI. În alte locuri au apărut propuneri ca după schimbarea preşedintelui să aibă loc rapid şi alegeri anticipate nu doar parlamentare, ci şi locale.

Parte din confuzia şi aerul de anomie îşi au originea în ambiguitatea legată de atribuţiile preşedintelui într-o republică semiprezidenţială şi în obişnuinţa de zece ani cu un „preşedinte jucător“ în favoarea unor partide. Altă parte îşi are originea în nefericita schimbare a Constituţiei din 2003 care a decalat alegerile prezidenţiale de cele parlamentare şi locale, prelungind mandatul preşedintelui la cinci ani. Aceasta a însemnat instabilitate politică şi administrativă în 2008-2009 şi 2012-2014, iar instabilitatea de acum se va repeta dacă mandatul prezidenţial nu va fi corelat din nou prin Constituţie cu cel parlamentar.

Dar restul de confuzie, suspiciunea şi furia provin din teama intensă a oamenilor de a nu fi iarăşi înşelaţi, dezamăgiţi, aşa cum au fost la fiecare rând de alegeri când apărea un nou preşedinte sau alianţă care voia să schimbe lumea, cu promisiuni de oameni noi şi nepătaţi. Fiindcă ideea de curăţenie n-are a face numai cu descurajarea furtului de bani sau păduri, ci şi cu descurajarea furtului de primari, partide, timp şi încredere a electoratului, cu descurajarea minciunilor din politică, societatea civilă şi media.

Frica de pierdere a poziţiei, a reputaţiei ori a locului de muncă produce în discursul public o mare cantitate de autocenzură şi prefăcătorie, care în perioadele din preajma alegerilor se revelează şi mai strident. Atunci când susţii o idee care îţi e total indiferentă (anticorupţia, patriotismul, integrarea europeană, dreapta, stânga) până ce falsitatea ta ajunge să le facă altora antipatică însăşi ideea respectivă.

Atunci când divinizezi ori demonizezi un anumit candidat până ce adularea sau ura ta ajung să le facă altora antipatică însăşi ideea de a se asocia cu tine pentru sau împotriva acelui candidat. Şi atunci, la capătul celălalt al mesajului observi că se află un cetăţean care nu mai e doar plictisit sau amuzat, cu amintirile lui din Caragiale reîmprospătate mecanic, ci a ajuns să se îmbolnăvească de neîncredere, silă şi furie, pe care le proiectează inclusiv asupra oamenilor din cercul lui - rude, prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi de pe net. Efectul de multiplicare a nesincerităţii degradează treptat nivelurile comunicării în societate şi sărăceşte ţara la fel ca marile cazuri de corupţie. „Trebuie să avem decenţa şi înţelepciunea să tăcem din gură, o perioadă, toţi“, spunea premierul Ponta despre partidul său, numai că sfatul e la fel de util pentru nenumăraţi alţi politicieni şi lideri de opinie.

Iar perioada de tăcere e bună pentru următorul exerciţiu: când te împinge din nou nevoia de a vorbi sau de a scrie, întreabă-te mereu: asta e ceea ce gândesc eu cu adevărat, fără a fi influenţat de opiniile sau presiunile altora? Dacă da, pot să-mi permit să fiu sincer? Dacă nu, ce pot să fac astfel încât să-mi creez libertatea de a fi sincer? Şi dacă nu văd acum nicio posibilitate, atunci pot măcar să fac efortul de a evalua sincer cât rău o să fac dacă mint?