IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Unul dintre primele gânduri care le trec oamenilor prin minte atunci când se gândesc la cuvântul competitivitate este să asocieze cuvântul cu lumea sportului. Acolo nu se poate fără competitivitate, zic ei, deci competitivitatea este bună - zic tot ei.

Nu se gândeşte nimeni să asocieze competitivitatea cu „capra vecinului„ sau cu „cel care rămâne ultimul e prost„, cum îşi mai spun copiii când se iau la întrecere, chipurile ca să se încurajeze unii pe alţii. Nu se gândeşte nimeni nici la clasamentele în care sunt listaţi vânzătorii din echipele de vânzări şi cifrele realizate de ei. Sau la comparaţiile pe care, vrând-nevrând, managerii le fac în echipele pe care le conduc, mirându-se public că dacă x poate, y de ce nu poate?

Cuvântul competitivitate este văzut doar în gloria şi fala lui, nicidecum în toxicitatea lui. Facem totul ca să fim competitivi, să fim învingători! Orice situaţie este o redută de cucerit, nicidecum un prilej de depăşit limite sau de dezvoltare sau de inovare, sau de învăţare sau de stabilit standarde de excelenţă.

Oamenii caută să genereze strategii noi de competitivitate, care ar trebui să mărească productivităţi, să genereze entuziasm sau să motiveze mai bine oamenii. Ca de obicei, intenţia este bună, implementarea ne doboară.

Culmea, aceste strategii sunt inventate fie de câştigători absoluţi, fie de oameni care nu au participat vreodată în viaţa lor la astfel de întreceri, dar le-au privit din afară şi li s-a părut că cei care se întrec sunt foarte determinaţi să o facă şi să şi câştige.

Cuvântul competiţie, aşa cum este asociat de mintea noastră cu sportul, se uită doar la dimensiunea glamuroasă, la cea a podiumului. Pentru că nu suntem noi cei care nu urcăm pe podium şi nu facem decât efortul de a urmări comod competiţiile, ni se pare că e bine să te întreci. Ce este în sufletul celor care ratează podiumul sau care au coloana făcută praf de la antrenamente şi niciodată nu urcă pe podium nu ne preocupă. Bătălia ucigătoare din sufletele celor care se „bat„ ca să nu fie ultimii este iarăşi un subiect care ar putea fi extrem de trist şi nu o asociem cu termenii competitivitate sau pierdere. Ne scapă cu mare uşurinţă din vedere faptul că, dacă scopul în sine este competitivitatea, nu doar un prilej de dezvoltare, ea vine la pachet şi cu pierzători, nu doar cu câştigători, iar podiumul are prea puţine locuri în comparaţie cu numărul celor care aspiră la el.

Un campion de profesie are impresia că ceea ce l-a făcut pe el un luptător sau un câştigător se aplică tuturor oamenilor. El crede că, dacă el a reuşit, şi alţii vor reuşi. Este adevărat, însă oamenii care reuşesc, adevăraţii învingători, reuşesc datorită propriilor convingeri, nu datorită unor scheme de succes propuse de alţii.

Intenţia bună care are la bază nobilul spirit competitiv şi fair-playul se transformă într-o mare rivalitate pe nebăgate de seamă. Oricine a fost listat vreodată într-un clasament simte ce fel de energie produce acesta: primii şi ultimii se bucură sau se oftică, iar cei de la mijloc sunt oarecum indiferenţi. Deşi se bucură, al doilea suferă că nu e primul, al treilea suferă că nu este al doilea, penultimul este fericit că nu este el ultimul, poate este chiar la fel de fericit cum este şi primul. Este acest fel de fericire sustenabilă? Livrează ea performanţă de vreun fel?

Momentul când competitivitatea are stimuli interni este singurul în care ea este valoroasă, utilă şi generează performanţă. Provocarea pentru a genera performanţă prin competitivitate ar trebui să ţină cont de faptul că strategia ar trebui să fie despre generarea şi întreţinerea motivaţiei interne, nu despre campionate infantile, motivate doar de rivalităţi. Sportivii caută să îşi depăşească propriile performanţe în principal, iar cei cu care concurează le oferă repere, nu le sunt rivali. Sigur că şi în sport există dimensiunea paranoică a rivalităţii, dar dacă ne uităm la campionii care au şi înţelepciune, se vede clar că motivaţia lor a venit numai şi numai din forţa interioară, nu din vreo luptă împotriva celorlalţi.

Creşterea de la o performanţă la alta, autodepăşirile de la o etapă la alta, dezvoltarea în linie cu un set de valori vor genera energia bună pe care competitivitatea o promite. În acest fel competitivitatea generează creştere şi sustenabilitate, altminteri, scăpată de sub control, generează rivalitate, toxine şi volatilitate.