IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Iubesc limba română şi preţuiesc tâlcul ei, dar mă încurcă teribil atunci când este vorba despre ceea ce cultivă în gândire vorbirea ei. Nu aş schimba limba, ci doar perspectiva din care o vorbim şi o lăsăm să ne macine şi să ne tocească sinapsele. Când oamenii îşi asumă riscuri există o şansă ca ei să devină responsabili, dar când îşi iau singuri riscuri devin motivaţi. Riscurile asumate implică consecinţe, riscurile motivate implică mai multă creativitate şi adaptabilitate. 

Respectul din limba engleză este o plată care va întoarce ceva înapoi, probabil tot respect, într-o tranzacţie corectă pentru ambele părţi. Etimologia cuvântului pay este în legătură cu cuvântul peace/pace şi probabil că echilibrul şi armonia pe care pacea le presupune au un preţ care îşi merită „banii„ întotdeauna. Dar atunci când respectul devine ceva de arătat, el este coercitiv şi demonstrativ. Timpul în România se petrece, pe când într-o limbă responsabilă se consumă, deci raţionalizarea lui este un demers conştient şi responsabil. Nu este loc de risipă.

Prin natura ei limba română de business pare mai degrabă o limbă defensivă, nu o limbă constructivă. Limbajul este principalul instrument de aliniere, atât în lumea personală, cât şi în lumile organizaţionale din care facem cu toţii parte, iar folosirea lui nu înseamnă neapărat şi înţelegerea aceloraşi mesaje.

Comunicarea este un proces, dar limbajul este cel care amprentează creierul cu semnificaţii. Când îmi asum, mi se face frică; când arăt, demonstrez; când petrec, veselesc. Când plătesc şi când consum devin responsabil, când iau singur ceva înseamnă că eu chiar vreau acel ceva şi voi face ceva cu el.

Dacă un copil vede că părinţii plătesc pentru tot ce cumpără, oare ce va însemna pentru el să plătească respect? La fel cred că ar fi şi în cazul atenţiei, care este ceva ce se plăteşte, deci va aduce ceva la schimb implicit, nu este ceva ce se dă... de pomană. Îndemnul de a plăti îmi aduce certitudinea unei tranzacţii, pe când îndemnul de a da este coercitiv.

În România oamenii îşi asumă puţine riscuri din cauza fricii de eşec, pe când în ţările anglo-saxone oamenii caută riscurile pentru că în orice risc există şi o oportunitate. Deci până la dezvoltarea unei atitudini capitaliste, a unui spirit asertiv şi proactiv este o cale foarte lungă pe care o avem de străbătut ceva mai greu decât alte ţări pentru că primul ingredient, dar şi instrument, limbajul, ne face să fim implicit pasivi, de orientare mai degrabă socialist-sindicalistă. Devenim în mod raţional de dreapta, dacă avem gene suplimentare potrivite. Dar care este şansa noastră ca într-o ţară cu o rată a analfabetismului funcţional de 40 - 45% să altoim gena potrivită?

În spiritul acestei întrebări am o certitudine: corporaţiile ne-au dat o şansă uriaşă de a ne aduna şi de a ne educa măcar de la maturitate încolo. Corporaţiile au schimbat enorm în bine ţara în ultimii 20 de ani, cel puţin prin educarea limbajului şi a semnificaţiei acestuia, deşi nu cred că vreodată vreo corporaţie a avut măcar în coada listei obiectivul de a educa societatea în care pătrunde în altă direcţie decât în cea a produselor pe care le avea ea de vânzare. Chiar şi aşa, este o contribuţie fabuloasă. Mai apoi, o contribuţie la fel de însemnată a fost adusă de companiile româneşti care au crescut şi care şi-au permis să recruteze şi să plătească oameni antrenaţi deja în/de corporaţii.

Mai rămâne sectorul public, mare în cuprindere şi cu impact social tot atât de mare. Logic, tot ce înseamnă administraţia publică a unei ţări ar trebui să aibă rolul de a educa societatea pe care o deserveşte, dar tocmai aici este paradoxul şi viciul, pentru că administraţia publică de la noi adună cu preponderenţă oameni care execută, nu oameni care iniţiază, conduşi la rândul lor de oameni care au doar de luat, nu şi de dat în spiritul unei viziuni de capitalism modificat genetic eşuat.

Şi dacă nu limbajul, atunci ce sau cine are şansa de a modifica caracterul atunci când este loc de modificat?

Lista de cuvinte care cultivă caracterul e lungă. La fel stă treaba şi cu iniţiativa sau cu dreptatea: iniţiativa se ia în limba engleză, pe când în limba română e ceva ce oamenii ar trebui să aibă implicit. Cu dreptatea treaba stă şi mai şi: „eşti„ dreptate (you are right) şi asta obligă un tip de conduită în limba engleză, dar în limba română posezi dreptatea (ai dreptate), deci vai şi amar atunci când se întâmplă vreo deposedare sau vreo neluare în seamă a unei posesiuni atât de preţioase.