MIHAELA GÎNJU 
(partener şi director executiv al ERUDIO)

Pot să vă vorbesc despre Artele Spectacolului graţie mamei mele, care s-a ocupat de educaţia mea artistică. La patru ani (1972) am intrat în echipa de copii a Televiziunii Române. Timp de 11 ani am jucat în filme, am cântat cu orchestra, care reunea 20-30 de instrumentişti (echivalentul unui sintetizator de astăzi), mi-am înregistrat vocea pentru documentare din seria Teleenciclopedia. Apoi mama m-a îndrumat spre balet, vioară, pian şi cor. Când am crescut, am mers şi singură pe drumul artelor în brigăzile artistice ale liceului şi facultăţii, coruri, trupe de teatru sau film.

Din toată această experienţă am ales să povestesc astăzi despre Expresivitate, cea care este responsabilă în propor-ţie de cca 90% de impactul mesajului nostru. (Denumită în cărţile de specialitate „mesajul nonverbal şi metalimbajul“, ea se traduce prin mesajul transmis de mişcarea corpului, timbrul, intonaţia şi inflexiunile vocii, emoţie.)  Şi despre cum se exersează ea - până la contopirea cu noi înşine în ceea ce se cheamă Stil Personal - pe teritoriul Artelor Spectacolului.

Am remarcat că una dintre cele mai mari dificultăţi în actul vorbirii în public este să te ridici în picioare şi să mergi până la locul din care vei vorbi. Iar a doua este contactul cu propria voce atunci când spui: „Bună ziua, sunt…“. Ceea ce provoacă acest disconfort este faptul că ne individualizăm, că ieşim din mulţime şi ne lăsăm priviţi şi auziţi. Noi ştim cine suntem ca reprezentare mentală. Dar, când ne ridicăm în picioare, ne trezim brusc cu un bagaj în plus: Corpul. Şi cu sunete străine de noi, propria noastră Voce. Pe scurt, dăm nas în nas cu propria noastră materialitate.

Or, în teatru, dans sau muzică, primul lucru pe care îl descoperi este că faci cunoştinţă cu corpul şi cu vocea ta. Cu propria mişcare, dinamică sau stil. Exerciţiul scenic este, întâi de toate, o împrietenire cu tine, omul material. Şi din acel moment nu mai suntem nici singuri, nici stingheri. Pentru că o parte din ceea ce suntem a ajuns să ne fie familiară.

Despre Emoţie.

Eram în clasa a IV-a la vioară şi aveam examenul de trimestru. În sală se aflau comisia de profesori, părinţi, prieteni, public. Aveam de interpretat „Traumerei“ de Schumann, o lucrare romantică care se cânta cu emoţie şi expresivitate. Un trimestru întreg profesorul s-a străduit să mă înveţe asta dar n-a reuşit, rezultatele erau mai degrabă minimale. A venit ziua examenului, m-am urcat pe scenă şi, speriată că nu voi lua examenul, am închis ochii - măcar să nu-i văd pe profesori! Am început să cânt şi, cumva, sunetele pe care le auzeam din vioară au stârnit o mică emoţie în sufletul meu. Am urmat-o şi pe măsură ce cântam am simţit cum, treptat, mecanica mâinii, care conducea sunetele pe vioară, s-a pus în slujba unei emoţii care se năştea în sufletul meu. Până la finalul interpretării îmi amintesc cum emoţia luase conducerea interpretării, iar mâna şi vioara răspundeau unei mişcări dictate de emoţiile mele. Când am încheiat concertul, am auzit o explozie de aplauze venită din toată sala. A fost prima mea notă de zece la vioară.

Expresivitatea este conectată la emoţia noastră. Ea nu se poate învăţa. Ea derivă în mod natural din ceea ce simţim. A fugi de emoţie este echivalent cu a-ţi anula expresivitatea. Adică a anula de fapt acel 90% din mesajul „nonverbal“.

Emoţia, ca şi mişcarea sau vorbirea, are nevoie de timp şi exerciţiu pentru a se manifesta în mod natural şi confortabil pentru noi, nu doar în intimitate, dar şi în public. Şi, din nou, locul în care ne putem exersa în libertate emoţia este Arta – teatrul, dansul sau muzica.

Am ales să vă vorbesc despre Expresivitate prin Artele Spectacolului, ca ingredient esenţial în impactul nostru ca lid-eri. Fără îndoială că nu expresivitatea dă măsura Omului. Apreciem Omul după caracter, competenţă, valori, idealuri – ne uităm la lucrurile profunde. Dar la fel de bine ştim că nu contează doar cine eşti, ci şi felul în care te prezinţi. Şi ca acest fel de a ne prezenta, dacă nu ne este confortabil – adică integrat ca un tot unitar: valori, rol, corporalitate, emoţie – ne poate juca feste, uneori. Închei spunând că eu văd expresivitatea ca un mesaj de „bun venit “ adresat „celuilalt“. Pentru că lăsând să transpară expresivitatea noastră, ne lăsăm cunoscuţi. Şi lăsându-ne cunoscuţi, adresăm o invitaţie directă „ce-luilalt“ de a intra în viaţa noastră. Expresivitatea este ca o Poartă pe care, dacă o deschidem, vor circula acele molecule invizibile care construiesc Încrederea dintre oameni.