Optimismul vinde, dar spiritul critic aduce banii de cheltuit
Aproape ca nu conteaza unde se termina risipa si incepe furaciunea; una o mascheaza si apoi o genereaza pe cealalta.
Este de la sine inteles, de exemplu, ca oricine lucreaza pentru guvern este acolo pentru a fi mituit. Oamenii merg la clinicile de stat si presupun ca trebuie sa ii mituiasca pe doctori pentru a fi ingrijiti. Ministrii care au lucrat multa vreme in serviciul public au iesit din functie si isi permit case de multe milioane de dolari sau cate doua sau trei resedinte de vacanta.
Descrierea jurnalistului american Michael Lewis, facuta in ultimul numar al Vanity Fair, nu se refera, asa cum v-ati astepta probabil, la Romania, ci la Grecia, iar Lewis explica pe indelete adevarata problema a acestei tari aflata in pragul falimentului.
Ba, mai mult, americanul face o referire scurta la Romania, despre care spune ca ar putea profita, la fel ca si Bulgaria, de pe urma masurilor dure pe care guvernul elen ar trebui sa le ia pentru a taia costurile si a mari veniturile, ceea ce va determina, probabil, ca o parte dintre investitori sa plece din tara catre zone cu taxe mai mici (Bulgaria) sau personal mai adaptabil (Romania).
La mai bine de o mie de kilometri distanta de Grecia, in Romania, abunda de ceva vreme (cam de cand s-a terminat marea-adunare-de-oameni-care-curata-gunoaie cunoscuta sub numele "Let's do it, Romania") comentariile care vizeaza sustinerea partii optimiste a vietii/crizei, voluntariatul si, de ce nu, nevoia unui restart mental in primul rand al societatii.
Este un lucru cum nu se poate mai bun ca pe langa filosofi, bloggeri, oameni de marketing din multinationale disperati sa bifeze cand raporteaza la headquarter si depasiri ale planului de CSR, jurnalisti sau membri ai aceleiasi familii aflati in fata televizorului ori vecinii aflati in fata blocului la un joc de table discuta pe aceasta tema si considera, probabil, ca a venit vremea actiunii pozitive.
Cred insa ca acest virus de pseudo-pozitivitate, fie el viral sau nu, risca sa compromita esenta si scopul de baza al carcotelii - imbunatatirea permanenta.
Traim, intr-adevar, vremuri nervoase, pline de ura, as zice. Ne displace aproape tot ce ne inconjoara, incepand cu presedintele, premierul, doctorii carora (credem ca) trebuie sa le dam spaga, politistii, ii uram pe cei care au furat si au scapat, uram bancile, ne uram sefii, uram taierile de salarii si intarzierile, dar cel mai mult ne uram pe noi. Ne e frica sa nu devenim mai mult pe zi ce trece un Biff Loman al vietii noastre, un esec fata de visul pe care ni-l stabilisem pentru noi si pe care, in ultimii ani, desi nu faceam nimic pentru asta, soarta parea ca ni-l indeplineste.
In tot acest mediu conflictual, nu suntem capabili sa ne imbunatatim performantele, pentru ca, nu-i asa, nu suntem stimulati de sefi si batuti pe umar, de oamenii de vanzari, de cei care ne citesc articolele (pe net) si nu reusesc sa ne inteleaga profunzimea si ne raspund cu o injuratura anonima.
Revin ori de cate ori am nevoie la exemplele pe care le ofera managerii de succes pe care i-am invitat pana acum la evenimentele MEET THE CEO, unde au reusit, cu surprinzator de multa modestie, sa impartaseasca o filosofie surprinzatoare de multe ori, doar prin banalitatea ei: "Ofera inainte de a cere". E valabil in business, intr-o intersectie blocata, pe strada, in viata in ultima instanta.
Sau, daca as reinterpreta-o, ar iesi cam asa: sa nu cerem niciodata societatii mai mult decat ii oferim.
In acelasi timp insa, daca ne pierdem spiritul critic (oricat de exagerat ar fi) si credem ca mediul (oricat ar fi el de daunator) este singurul vinovat pentru performantele noastre (sau mai degraba lipsa de performante), nu inseamna nimic altceva decat ca am esuat, fiecare dintre noi, in a fi ceea ce voiam sa fim. Si atunci, dupa modelul oricarui stat aflat in pragul falimentului, avem de ales intre a ne declara falimentul si a ne accepta esecul, pentru ca apoi sa invatam sa traim cu asta sau, dimpotriva, asa cum face Rupert Murdoch, de exemplu, sa fim permanent in razboi cu noi insine pentru mai mult.
Acelasi Lewis despre care va spuneam mai sus, remarca, vadit surprins, ca grecii nu actioneaza ca un colectiv. Se comporta mai degraba ca o colectie de particule atomizate, fiecare urmarindu-si interesul in detrimentul bunului general. Sau ca cea mai proasta parere despre greci o au grecii, fiecare avand o problema cu celalalt. Suna cunoscut?
Un lucru este cert: odata pierdut spiritul civic, niciun guvern sau presedinte din lume nu cred ca il poate recrea. Asta nici macar optimism nu mai este, ci o simpla speranta desarta.
Urmărește Business Magazin
Citeşte pe zf.ro
Citeşte pe mediafax.ro
Citeşte pe Alephnews
Citeşte pe smartradio.ro
Citeşte pe comedymall.ro
Citeşte pe prosport.ro
Citeşte pe Gandul.ro
Citeşte pe MediaFLUX.ro
Citeşte pe MonitorulApararii.ro
Citeşte pe MonitorulJustitiei.ro
Citeşte pe zf.ro