Ce s-a intamplat recent la New Orleans si reactia intarziata a autoritatilor federale americane la dezastrul cauzat de uraganul Katrina e continuarea fireasca a reactiei recente a autoritatilor romane la inundatiile din Moldova. Un amestec de "mie nu mi se poate intampla asa ceva" si "oricum e numai 1% din suprafata tarii". Un model periculos de gandire, care ascunde o mare capcana.

Cu vreo cinci decenii in urma, scritorul francez de science-fiction Gerard Klein a scris o scurta povestire, "Civilizatie 2190". Supravietuitorii Marelui Razboi Atomic (povestirea a fost scrisa in plin razboi rece) coboara din spatiu pe pamantul ajuns in stadiu de desert radioactiv si, minune, descopera o ultima casa ramasa neatinsa si, in ea, ultima biblioteca a umanitatii.

Mana de oameni care a rezistat cataclismului pierduse, in cei 200 de ani scursi de la inceperea razboiului si pana in momentul in care s-a putut pasi din nou pe Terra, orice notiune despre civilizatia mama. Asa ca cele doua sute si ceva de volume descoperite reprezinta pentru ei o comoara. In timp ce membrii echipei culeg de pe rafturi nepretuitele volume, comandantul echipei rasfoieste cateva carti: ucigasi rasar din tenebre, femei tipa ingrozite, usi tainice se deschid si lasa sa treaca fantome inspaimantatore, coperti viu colorate si titluri de genul "Ingropat de viu" sau "Ucigasul cu mana de argint".

Comandantul e fascinat de civilizatia pe care o descopera si trage concluzia ca pamantenii au fost cu adevarat niste genii. Secundul il informeaza ca au descoperit si trei carti legate in piele, volume de stiinta - imi mai aduc aminte doar un singur titlu: "Psihologia paianjenului", cu grafice si statistici.

Pentru comandant este momentul suprem: "Psihologia paianjenului! Cu grafice si statistici!", exclama el incantat de intelepciunea civilizatiei pe care o credea pierduta.

Sentimentul pe care l-am incercat la finalul povestirii si Klein il incerc destul de des fie mergand pe strada, fie in tren sau pur si simplu rasfoind stirile. Ca o Balanta autentica ce sunt, cad destul de des dintr-o extrema in alta, de la optimism si incredere exagerate la tristete si neputinta. De multe ori am incredere absoluta in oameni si in capacitatea lor de a reactiona omeneste, coerent si frumos la problemele cotidiene, mari sau mici, sau la necazurile altora. Dar de mult mai multe ori, si asta ma ingrijoreaza cel mai tare, mi se pare ca oamenii au renuntat sau renunta prea usor la valori cum sunt altruismul sau curatenia sufleteasca.

Cred sincer, de exemplu, ca romanii au uitat valoarea banului. Cu tot respectul pentru cei ce au cladit afaceri pe termen lung, multumindu-se sa reziste cand era de rezistat si reusind sa castige cand a fost de castigat, pentru ca exista si astfel de oameni, sunt convins ca majoritatea conationalilor mei nu incearca, in acest moment, decat sa dea lovitura vietii. De la instalatorul care cere echivalentul salariului mediu pe economie pentru a schimba un amarat de robinet pana la....(completati spatiul liber cu cine vreti), exista o majoritate furisata pentru care a urca pe scara sociala inseamna fie a te cocota pe umerii celuilalt fie a taia treptele scarii vecinului. Fara a fi constienti de raul pe care il produc comunitatii.

Avem aici nu numai o consecinta a pervertirii de caractere provocata de anii de comunism si lipsuri, ci si un efect de bumerang al perioadei de capitalism de dupa revolutie: marile averi iscate din nimic, traiul pe credit sau din trafic de orice, de la "bune intentii" pana la promisiuni desarte nu au facut decat sa convinga masele ca se poate si asa. Si este usor. Si poti scapa de lege. Sondajul "Valori romanesti, valori europene", realizat de IRSOP si publicat saptamana trecuta este edificator in acest sens. Iar responsabilii acestei tari, desi exista chiar si articole in Constitutie care sa ii oblige, nu fac nimic pentru a schimba aceasta perceptie. Ba chiar le convine, cred, pentru ca impuscatul francului aduce un surogat de pace sociala. Pentru cat timp?

Sindromul 1% este atunci cand ignori, voit sau nu, faptele, pentru a selecta ce iti convine si ce iti suna bine. Daca nu ai putere de decizie si daca de hotararea ta nu depind multi oameni atunci te priveste ce ti se intampla. Dar daca ai putere, intr-un fel sau altul, si esti responsabil de mii sau milioane de oameni, lucrurile se schimba. Una din cele mai colorate comunitati din Statele Unite, cea a bluesmanilor de cariera, s-a transformat rapid intr-o multime anarhica, cu accente razvratite. Cum calaretii pe cai albi sau salvatorii cu jeep-uri prafuite care sa faca ordine pana la venirea Garzii Nationale sunt numai personaje de film, situatia a degenerat mai repede decat au putut reactiona autoritatile (si, contrar presei internationale, nu cred ca alte administratii, de oriunde ar fi ele, ar fi putut sari in ajutorul sinistratilor mai repede decat au facut-o americanii).

Nu vrea sa ma gandesc ce s-ar putea petrece intr-o situatie asemanatoare, cum ar fi un cutremur puternic, ca tot exista psihoza, intr-un Bucuresti supraaglomerat, deja semianarhic la periferie dar si in anumite zone centrale. Aici nu exista nici capabilitatile, nici tehnica si nici utilajele de care dispun americanii, pe cand reactia unei multimi speriate si pusa pe rele e aceeasi, indiferent de meridian.

Un sfat pentru autoritati: cititi "Psihologia paianjenului, cu grafice si statistici" si cele 200 de voume insotitoare, dar la un moment dat s-ar putea sa descoperiti ca nu ati identificat biblioteca adevarata.