Violentele de strada care au zguduit Franta au si o parte pozitiva. Aidoma respingerii referendumului pentru constitutie, obliga Europa sa se priveasca mai atent in oglinda.

"Obsesia punctului este linia" - imi scria, intr-o poezie, o iubire din tinerete. Iar obsesia liniei este punctul, as putea ingana acum, ajuns - hai sa zicem - la maturitate. Fireste, fiecare poate citi in acest vers ce vrea. De la poezie primesti doar ce ai pus in ea.

E un alt fel de a manca "din traista" - fiecare ce si-a adus de-acasa. Pentru unul, metafora sugereaza obsesia neodihnirii (neostoirii?) versus obsesia repausului, a destinatiei finale. 

Pentru altul e pur si simplu un fel poetic de a face geometrie. In fine, pentru o minte mai ciudata poate fi vorba de o descriere plastica a razmeritelor de strada din Franta.

Pentru ca exista un punct dincolo de care explicatiile "sociologice" pur si simplu nu mai "tin". Se destrama vazand cu ochii. S-a vorbit in ultimele zile pana la saturatie despre cauzele acestei "revolte a marginalizatilor". S-a facut abuz, pana la greata, de limbajul politically correct. Au fost identificati vinovatii.

Mai intai (spre bucuria "stangaci" mascata a  premierului Dominique de Villepin si a presedintelui Chirac), Nicolas Sarkozy, actualul ministru de interne si - pana mai ieri - principalul candidat la "tronul prezidential" (in cazul Frantei, metafora nu este catusi de putin fortata). Problema cu Sarkozy ar fi ca limbajul "excesiv" al acestuia la adresa protestatarilor ("scursuri") a fost folosit DUPA inceperea incendierilor de masini. Oricat de maleabila ar fi logica, relatia cauza-efect e mai dificila de intors decat o manusa.

Pe lista vinovatilor a urmat, intr-o ordine mai mult sau mai putin aleatorie, Islamul in general si Al-Qaida in particular. Problema aici ar fi ca tinerii musulmani dedati la rautati nu erau din categoria celor dusi la... moschee. Dimpotriva. In Clichy-sous-Bois, bunaoara, acolo unde a inceput totul, calmul a revenit abia dupa interventia pacifista a tinerilor musulmani practicanti. Iar a suspecta Al Qaida de control asupra rapperilor arabi vorbitori exclusiv de franceza e totusi prea mult.

Au mai fost aratate cu degetul saracia si somajul (dublu fata de media nationala) - dar saraci si someri sunt si alte minoritati, catusi de putin belicoase (a auzit cineva, vreodata, de un minoritar chinez revoltandu-se?).

In fine, dar nu in cele din urma, a fost pusa la punct politica de "integrare agresiva" dusa de Franta - prin contrapunere directa cu "multiculturalismul tolerant" practicat in Statele Unite.

Referitor la aceasta contrapunere, memoria multora are picioare scurte. In 1992, Los Angelesul ardea si el, de la periferie spre centru, in ciuda (sau tocmai datorita?) multiculturalismului.

Pentru cei suparati de achitarea politistilor acuzati de uciderea lui Rodney King diferenta de abordare n-a contat nici cat o ceapa degerata. Si acolo s-au incendiat masini (mai multe decat in Franta) si magazine (mai multe, mai mari si mai centrale), si acolo au fost morti (mai multi - peste 50), ba se mai si tragea cu pusca in fortele de ordine (fenomen care, cel putin pana la ora la care scriu, n-a fost semnalat in Franta).

Asadar, nici aceasta explicatie nu rezista unei analize mai atente. Si-atunci? Atunci explicatiile se cuvin cautate in cu totul alt registru decat cel al sociologiei si-al psihanalizei de cafenea.

Pentru ca, in primul rand, nu avem de-a face cu o revolta. De revoltat, ma pot revolta doar impotriva a ceva. In cazul Frantei, nu e cazul. Pretextul celor doi electrocutati a fost doar atat - un pretext si nimic mai mult. Nici macar incendiatorii nu mai pretind c-ar face-o pentru razbunarea celor doi nefericiti.

Aici instrumentele logicii comune nu mai functioneaza. In zadar incearca clasa politica franceza gasirea unor solutii. Pentru a gasi solutii trebuie mai intai definita/identificata o problema. Tinerii francezi implicati in incidentele de strada nu sunt capabili de acest grad de abstractizare. Vantul bate, ploaia ploua, ei dau foc masinilor. Prostia nu are logica, altminteri n-ar mai fi prostie. Punct. Un punct care ravneste din rasputeri sa devina linie n-are nevoie de alte explicatii logice. El ravneste, pur si simplu, in virtutea calitatii sale de punct. De cealalta parte, "barbatia lui Sarkozy e o incercare disperata de a pune punct unei linii care, prin definitie, nu poate fi oprita (in geometrie, orice linie dreapta e, prin definitie, infinita).

Crizele postmodernitatii nu pot fi rezolvate cu instrumentele modernitatii. In postmodernitate, ambitia liniei este sa devina cerc. Vicios. ("Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios" - spunea odinioara Eugen Ionesco, printre altele membru al Academiei Franceze). Daca exista solutii - provizorii, paleative -, ele se cuvin cautate intr-o logica mult mai traditionala - cea a bunului simt. In aceasta logica "prafuita", conceptul de responsabilitate personala mai functioneaza.

Nu pot injura claxonand traficul aglomerat, cata vreme insasi prezenta masinii mele in trafic creeaza "ambouteillage"-ul, vorba francezilor. Si nu pot arunca toata responsabilitatea punctului in carca liniei. Iaca de ce vin si zic ca, dupa respingerea Constitutiei, Europa mai are inca o sansa de a se privi cu atentie in oglinda. Europa nu e doar postmoderna, mai e, pe deasupra, si batrana. Ar trebui, prin urmare, sa se priceapa la fel de bine la geometria in spatiu si la storsul cosurilor de pe obraz.

Europa nu e doar postmoderna, e si batrana. Ar trebui sa se priceapa la fel de bine la geometria in spatiu si la storsul cosurilor de pe obraz