Statuia lui Gavrilo Princip, studentul sârb care l-a asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand în urmă cu 101 ani, declanşând astfel primul război mondial, a fost dezvelită la Belgrad. Princip este socotit un simbol al patriotismului sârbesc, a spus-o chiar preşedintele sârb Tomislav Nikolici, care a participat la eveniment.

Nu cred că am căderea să mă pronunţ în privinţa patriotismului lui Princip, pentru simplul motiv că nu am trăit în acea lume, ca să-i înţeleg rosturile, dincolo de ceea ce spun cărţile de istorie. Ştiu mai degrabă partea anecdotică a evenimentului care a dus la izbucnirea războiului, faptul că Franz Ferdinand a scăpat în acea zi din mai multe încercări de asasinat şi că o schimbare de traseu şi un şofer care nu cunoştea oraşul l-au scos în calea lui Princip; acesta îşi părăsise postul încredinţat de camarazii de complot şi s-a îndreptat spre un magazin de delicatese, pentru a-şi lua ceva de mâncare.

Şi există o întreagă teorie a sandvişului lui Princip, astăzi cumva mai importantă decât semnificaţia gestului său. Dacă ar fi să povestesc pe scurt istoria, aş spune că un radical a găsit o reprezentare fizică a nemulţumirilor sale şi a acţionat în baza convingerilor sale. Diplomatic, ha? Reţineţi „radicalul“.

Ceva mai puţin diplomatic au ales să acţioneze ruşii care confirmă opiniile specialiştilor care indicau ţările baltice drept următoarea ţină, după Crimeea. În prezent biroul procurorului-şef al Rusiei examinează dacă fosta Uniune Sovietică a acţionat legal atunci când a recunoscut independenţa ţărilor baltice, în 1991. Acelaşi procuror-şef a declara cu o săptămână înainte că transferarea Crimeei de la Rusia la Ucraina în 1954 a fost ilegală. Investigaţia cu privire la independenţa ţărilor baltice a fost deschisă în urma cererii a doi deputaţi, membri ai Partidului Rusia Unită al preşedintelui rus Vladimir Putin, care afirmă într-o scrisoare că decizia din 1991 de recunoaştere a independenţei ţărilor baltice a fost luată „de către un organism neconstituţional“. Diplomatic, cât de diplomaţi pot fi oficialii ruşi, se spune că nu vor exista „consecinţe legale“ în cazul în care se va stabili că recunoaşterea, în 1991, a Estoniei, Letoniei şi Lituaniei a fost ilegală. Reţineţi „consecinţe“.

Cele două aspecte sunt doar două incidente în climatul de radicalizare a discursului pe care îl trăieşte lumea, de la nivelul simplilor cetăţeni la diplomaţi sau varii oficiali de stat. Încercaţi să măsuraţi doar, fără resentimente şi cu mintea limpede, tonul discursurilor legate de Grecia, de la vorbele doamnei Merkel la cetăţeanul grec isterizat de ce i se întâmplă şi veţi înţelege. În 2011, Georgios Papandreou a renunţat la ideea unui referendum, iar discursul european a fost la fel de radical ca şi acum (scriu acest text joi, 2 iulie, înaintea referendumului lui Tsipras).

„Ce spune propriul popor” este un exerciţiu care lipseşte în mod cronic din spaţiul european. De amintit, în context, modul în care au reacţionat liderii europeni la referendumurile pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona sau la referendumurile islandeze. Ideea că naţia nu pricepe cum e cu finanţele şi cu planurile de salvare sau cu stabilitatea zonei euro e o ipoteza discutabilă şi din când în când, atunci când atingi nişte limite, consultarea populară este ultima soluţie. Iar demersurile liderilor europeni nu sunt de salvare a Greciei, ci de ajutorare a creditorilor, trebuie spus clar, dar pe un ton liniştit.

Pentru că orice alt ton şi orice altă abordare nu fac bine unei Europe în ansamblul ei înnebunită de criză, austeritate şi pericole reale sau inventate. Aceeaşi fierbere se înregistra în urmă cu un secol, şi în 1939, într-o lume stârnită de criza din anii ‘30. Pe continent se mişcă arme şi armate, iar tratatele sunt supuse îndoielii. Austeritatea creează nemulţumire, iar austeritatea intelectuală creează monştri cu privirile goale.

Ilustrez cu al 24-lea capriciu al lui Goya, „Fără niciun ajutor“.