Am vrut să văd cum a reacţionat lumea la o astfel de ştire, practic o întoarcere la starea de dinainte de incendiu, dar, ghinion, aceasta nu s-a viralizat; drept urmare, a rămas prin ungherele siturilor de ştiri şi ale jurnalelor televiziunilor. Şi doar un singur caz, cel al Arenei Naţionale, mai aduce în atenţia publicului autorizaţiile necesare funcţionării spaţiilor publice şi pericolele care pot apărea.

Probabil că nici acest caz nu va mai exista prea mult, pentru că recent am auzit, cu jumătate de ureche, recunosc, asta pentru că nu sunt prea pasionat de ştirile cu tentă sportivă, că reprezentanţii uneia sau mai multor echipe de fotbal bucureştene vor merge nu ştiu unde pentru a cere redeschiderea stadionului. Şi, desigur, o să rezolvăm totul cu o declaraţie pe propria răspundere a cuiva. Fapt este că măsura propusă de ministrul de interne nu are altă menire decât de a transfera toată răspunderea, în cazul unui alte nenorociri, către administratorii respectivelor spaţii, iar autorităţile care nu şi-au făcut treaba să fie absolvite de vină. Un punct de vedere interesant, care poate fi extins.

Să dea cineva, de exemplu, o declaraţie pe propria răspundere că în Vrancea nu va mai fi niciodată un seism major, ca să dormim liniştiţi, fie şi în clădiri cu faţada tapetată de buline roşii.

Sau să dea altcineva o declaraţie pe propria răspundere că folosirea celor mai ieftine materiale, pentru construcţii sau pentru amenajări, este o acţiune pur economică, care nu are de-a face cu potenţialele pericole ce derivă din folosirea respectivelor materiale.

Oricum, instituţia propriei răspunderi funcţionează din plin, şi acum, în alte domenii. S-au dat mii de declaraţii pe propria răspundere, de către tot soiul de aleşi şi de oficiali ai statului, cum că nu au făcut poliţie politică înainte de 1989; pe urmă tot ei s-au bătut în dosare de colaboratori ai Securităţii, în mod public. Parlamentarii dau o declaraţie pe propria răspundere că sunt corecţi în folosirea celor peste 10.000 de lei pe care îi primesc pentru cabinetele din teritoriu, deşi legătura aleşilor români cu teritoriul are loc cel mult o dată la patru ani, în perioada alegerilor, în rest netrecând cu lunile pe la birouri.

Înţeleg că formularul 088, „Declaraţie pe propria răspundere pentru evaluarea intenţiei şi a capacităţii de a desfăşura activităţi economice care implică operaţiuni din sfera TVA“  este un soi de instrument de schingiuire în masă, care mănâncă luni de zile de stat la cozi la administraţiile fiscale, plus bani pierduţi şi nervi împrăştiaţi. Rezultatul este imposibilitatea practică a deducerii TVA, pentru că Fiscul tratează pe toată lumea ca pe un potenţial infractor. Aşa, fără nicio declaraţie pe propria răspundere.

Declaraţia pe propria răspundere este un act firesc, ce ţine de normalitatea unei societăţi, de corectitudine, de responsabilitate şi de simţ al măsurii. Dar undeva unde încălcarea, sau manifestarea nepăsării faţă de lege, este norma, şi dacă este menită doar să spele mâna sau obrazul, poate ascunde capcane periculoase.

„Întâlnirea“, un tablou al pictorului australian Charles Blackman, pictat prin anii ’60 ai secolului trecut; este despre experienţa singuratică şi emoţionantă a celor ce aleg să rămână oameni întregi.