Scriu acest text în ziua în care scoţienii votează în cadrul referndumului pe tema independenţei. Indiferent de rezultat, avem de-a face cu al doilea semnal puternic, în doar câteva luni, după referendumul celor din Veneţia, adresat politicienilor europeni. Fraza definitorie a momentului a fost emisă de doi profesori universitari: „Europa este prinsă într-o capcană catch 22: nu vrea să meargă înainte, nu este interesată să meargă înapoi şi nu-şi poate permite, din punct de vedere economic, să bată pasul pe loc“.

Am o sugestie pentru apropiatele alegeri prezidenţiale de la noi şi pentru nehotărârea pe care o încearcă, cred, cei mai mulţi români - „eu cu cine votez?“ - şi zic să-l alegem pe cel mai funny. Nu vreau ca preşedintele să vină să-mi invoce calp Constituţia, să se arate învins de securişti sau să-mi invoce modelul social suedez, ca să iau nişte fapte la întâmplare (ultimele două sunt pentru cunoscători), dar, dacă tot îl plătim, măcar să ne distreze.

Lăsând amuzamentul deoparte, o să mă justific: este extrem de plauzibil ca peste cinci ani rolul preşedinţilor, al politicienilor în general şi al statelor ca entităţi să fie mult mai redus decât în prezent. Poate părea utopie, şi mulţi gândesc asta chiar acum, în timp ce citesc aceste rânduri. Dar mă gândesc că la fel de utopic ar fi fost să-i spui unui est-european, în 1984, că peste numai cinci ani Zidul Berlinului va cădea; 1984 era anul în care Uniunea Sovietică trecea din perioada Andropov în scurta perioadă Cernenko (iar Mihail Gorbaciov era un trepăduş, de rang înalt, dar trepăduş, la Moscova).

În acelaşi an Ronald Reagan făcea un soi de gafă la radioul american, clamând în faţa tehnicienilor şi a microfonului, dar nu „on air“: „My fellow Americans, I’m pleased to tell you today that I’ve signed legislation that will outlaw Russia forever. We begin bombing in five minutes“. Chiar dacă mesajul nu a fost public, ruşii şi-au alertat armata şi s-au supărat aşa de rău că au boicotat Jocurile Olimpice de la Los Angeles. 1984 a fost şi primul an în care Ceauşescu a interzis circulaţia maşinilor particulare pe timpul iernii. Cine ar fi crezut în căderea comunismului, repet, peste numai cinci ani? Sau peste cinci ani foarte lungi, depinde cum priveşti.

Revenind în zilele noastre, să spunem că oamenii, europenii în general s-au lehamisit de austeritate, de criză şi de toate cele comise fie de cei din capitale, fie de cei de la Bruxelles. Văd mişcarea separatistă din Scoţia şi referendumul neoficial din martie, când peste 89% dintre veneţieni s-au declarat de acord cu desprinderea de Italia şi revenirea la vechea republică care a durat la vremea ei mai mult de 1.000 de ani, strâns legate de această lehamite. Şi cele peste 30 de mişcări separatiste de pe bătrânul continent vor primi un nou suflu după episodul Scoţia, în ansamblu, şi se vor alimenta din acesta. Din toamna anului 2004 până în toamna anului trecut nivelul încrederii cetăţenilor în instituţiile europene a scăzut de la 50% la 30%, iar în guvernele locale de la 34% la 23%.

În aceste condiţii, în noua realitate economică (urăsc formularea asta!) şi în noile condiţii de mobilitate, sunt posibile mişcări de separare mai mult sau mai puţin oficiale, enclave de inşi mânaţi de interese comune care să depindă mai puţin de „centru“ şi mai mult de inteligenţa şi puterea lor de a rezista şi clădi o viaţă. Asta dacă nu se vor extinde idei asemeni celor ale premierului ungar Viktor Orban, preluat de Bloomberg, care anunţa în iulie că este atras de ideea unui stat mai puţin liberal, dar clădit pe baze naţionaliste, de genul Rusiei, Turciei sau Chinei. O idee care poate părea la fel de puţin plauzibilă ca ideea destrămării autorităţilor statale de care vorbesc eu, dar care are gradul ei de plauzibil.

De aceea zic că s-ar putea să ne ostenim degeaba în încercarea de a-l găsi pe cel mai bun, deştept şi diplomat, pe care să-l aşezăm în fruntea ţării. Calculele bugetare le fac cei de la FMI şi din alte instituţii financiare, căpşunarii sunt principalul investitor străin din România, realitatea ne arată că ne putem descurca în orice situaţie, corporaţiile fac treaba, iar poporul este mai preocupat de entertainment decât de antreprenoriat şi bunăstare (cei cu generalizarea să se abţină, vă rog), aşa că zic din nou: măcar votaţi un comedian bun.

Ilustrez cu „Ministrul patinator“ sau „The Reverend Robert Walker Skating on Duddingston Loch“, cel mai cunoscut tablou scoţian, pictat de Henry Raeburn pe la 1790.