László Polgár este un profesor maghiar de şah, dar şi psiholog în educaţie. Le-a crescut pe faimoasele surori Polgár: Zsuzsa, Zsófia şi Judit, care au devenit minuni ale şahului mondial, cu Judit şi Zsuzsa ajungând în poziţiile de cea mai bună şi a doua cea mai bună jucătoare DIN LUME. Carlos Alcaraz Garfia, numărul 1 în tenisul masculin mondial – şi cel mai tânăr sportiv care a ajuns la o astfel de performanţă – la doar 18 ani – a început să joace tenis în clubul de tenis unde tatăl său, Carlos Alcaraz  González, considerat de altfel şi arhitectul reuşitei sale, lucra ca director al academiei de tenis.

Johannes Franciscus Verstappen, care a fost şi el pilot de Formula 1, şi-a antrenat copilul, pe Max Verstappen, de la o vârstă mică la karting, iar acesta a devenit unul dintre cei mai tineri campioni de Formula 1. În 2022, listei părinţilor de campioni mondiali li se adaugă nume româneşti: Georgeta şi Mihai Popovici, părinţii lui David Popovici, care la 17 ani a devenit cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m liber masculin şi unul dintre cei mai tineri campioni mondiali din istoria înotului masculin.

Am vorbit cu Mihai Popovici cam 5 minute, într-o întâlnire profesională, culmea, a mamei mele, unde s-a întâmplat să mă nimeresc şi eu, în urmă cu vreo trei ani, când numele lui David Popovici, fiul său, nu ţinea capetele de afiş şi titlurile de presă, cu performanţe cu care acum ne mândrim cu toţii. Poate era modestia, poate necunoscutul, în orice caz – într-o discuţie de cinci minute a menţionat pasiunea cu care fiul său îşi urma visul – iar discuţia nu trăda decât susţinerea pe care era dispus să o acorde, nu aroganţa unui tată de viitor campion. El, de altfel, nu avea nicio legătură cu sportul: specialist în nutriţie, cu experienţă în marketing, absolvent de ASE, pasionat de pescuit, din ce reiese pe reţelele de social media unde sunt publice aceste informaţii.

Mi-a rămas în minte însă felul în care i s-a luminat faţa când am vorbit, dar şi modestia asta atunci când am vorbit despre „Personalitatea anului” în redacţie. Alegerea evidentă era David Popovici - fiul său este deja o personalitate şi cu siguranţă va obţine multe titluri de acum încolo. Acum însă, când a ajuns la 18 ani şi a devenit adult, ieşind practic de sub ocrotirea oficială a părinţilor, am decis să  acordăm acest titlu părinţilor săi. Şi, fiindcă, probabil din aceeaşi modestie, ei au decis să nu „vină în lumina reflectoarelor”, într-un interviu, vom denumi materialul generic, „părintele de campion” şi îi vom transforma pe părinţii lui David într-un simbol al tuturor părinţilor care ştiu să îşi susţină copiii. 

Într-o lume în care timpul devine din ce în ce mai scump, părinţii de campioni sunt cei care îşi dedică timpul copiilor lor. Pentru că toţi copiii care petrec timp cu familia lor în vremurile pe care le trăim devin campioni – nu doar în sport, ci şi în profesie, în business sau pe plan academic. Iar cu cât mai mulţi campioni avem,  obstacolele pe care le întâmpinăm  – crize, războaie şi pandemii, trec cu bine.

„Faceţi-vă copiii campioni, dar într-o direcţie care să favorizeze tot ceea ce înseamnă inserţia atât socială, cât şi economică a minorului. Nu vă aşteptaţi la minuni, că nu există, există doar foarte multă muncă. Faci lucruri corecte, primeşti, nu faci, eşti nimeni.” Radu Leca, psiholog

Cum creşti un copil-campion?

„Nu îl creşti, îl primeşti, îl ai tot pe el. Toată lumea are senzaţia că aceşti copii ce devin campioni trebuie să fie crescuţi într-un anumit fel. Nu. Este vorba doar despre cele trei reguli care produc în mod real un campion de tip naţional şi de tip internaţional, adică de tip olimpic: timp de antrenament, timp de şcoală, timp de familie. Sunt cele trei reguli perfecte pe care orice copil trebuie să le înţeleagă”, spune, tranşant, psihologul Radu Leca, proprietar al Cabinetului Individual de Psihologie Radu Leca Ultrapsihologie.

Tot el observă cum părintele care doreşte mai mult de atât intră sub incidenţa părintului patologic, respectiv a părintului bolnav. „Avem nevoie ca părinţi să înţelegem noţiunea de dualitate, respectiv ceea ce ne dorim versus ceea ce ştim că poate copilul nostru. Noi creştem un posibil campion, nu un leneş, iar ca să îl putem creşte în mod corect, avem nevoie ca el să înţeleagă trei tipuri de informaţie diferită care îi va asigura noţiunea de succes, respectiv de ce trebuie să înveţe, de ce trebuie să îşi petreacă timpul cu familia şi la 14 ani şi de ce trebuie să ştie să citească în cel puţin două limbi străine. Dacă acest tip de copil va înţelege aceste reguli, succesul îi aparţine.”

Ce fac însă părinţii prezentului, care pare că sunt din ce în ce mai mult implicaţi într-o cursă pentru profesie şi, de ce nu, bani? „Păi, uite, vezi, lucrurile sunt simple. Dacă stăm să ne gândim la timp versus copil, noi va trebui să alegem copilul. Dar dacă trebuie să ne gândim la bani versus copil, o să fie foarte greu să alegem ceva şi ne vom aştepta ca fiul sau fiica noastră să înţeleagă raportul disfuncţional şi mizer dintre dragoste şi bani.” De data aceasta, Radu Leca foloseşte exemplul prin care el s-a transformat în adultul care este astăzi: a învăţat să citească undeva la 3 ani şi 2 luni fiindcă bunica sa, Anastasia Popescu, şi-a dorit foarte tare ca el să poată citi în franceză şi în latină cărţile pe care ea le strângea. De la 3 ani şi 2 luni a învăţat limba română, în paralel cu engleza, franceza şi latina. De la 5 ani a învăţat germană. „Ce mi-am dorit? Să fiu mai bun decât toţi cei din jurul meu. De ce? Ca să-mi dau seama, lucru pe care l-am conştientizat undeva la 25 de ani, că mi-am dorit aceste lucruri şi să nu-mi dau seama că părinţii mei nu sunt acasă, nu stau acasă, nu au timp de mine.” Există un revers al acestei medalii, astfel că nu a cerut niciodată copiilor săi, nici fetei mari, care are 17 ani astăzi, nici băiatului, în vârstă de 12, să facă performanţă. „Părinţii îşi doresc un ideal. Dacă noi ne dorim un ideal, o să primim nimic de la viaţă. Căutăm parteneri care să fie speciali din punct de vedere genetic şi cognitiv, cu care să realizăm copii. Dar acolo nu e dragoste, e doar un mix genetic care nu garantează un rezultat perfect. Apelăm la o bancă genetică care garantează un rezultat, un anumit procent, sperând că fiul sau fiica noastră va fi extraordinar. OK, şi timpul? Timpul cui îl lăsăm? Copilului, sub ce formă - acela al weekendului. Dar, începând cu vârsta de 12 ani le aduc cu respect aminte părinţilor că nu mai existăm în universul lor, al preadolescentului şi al viitorului adolescent atât timp cât seara, după şcoală, începând cu ora 19 cel târziu nu avem măcar un dialog de o oră cu copilul, care să conţină şi elemente de marcă ale familiei de provenienţă, respectiv discuţii despre structura academică.”

CITITI MATERIALUL INTEGRAL AICI