Plasamentele in creditele imobiliare cu risc ridicat au devenit noua boala rusinoasa a pietelor financiare. Au contractat-o si institutii serioase, ca Deutsche Bank, HSBC, Merrill Lynch, dar mai ales fondurile speculative, cele care joaca la risc. Problema nu era insa daca boala se va declansa, ci momentul cand avea sa se intample asta; cat despre tratament si prognostic, parerile sunt cat se poate de impartite.

In primele zile ale lui martie 2007, site-ul specializat www.lenderimplode.com contorizase 36 de institutii de credit care au intrat in faliment de pe urma restantelor la creditele ipotecare cu risc ridicat ("subprime"). Cateva zile mai tarziu, presedintele Rezervei Federale a SUA, Ben Bernanke, se arata optimist: "Impactul problemelor din piata de subprime asupra economiei si a pietelor financiare pare sa se afle sub control". Dupa inca jumatate de an, bilantul ajunsese pe 15 august la 117 cazuri de faliment, alte 14 institutii de credit fiind pe lista de asteptare pentru faliment sau raportand pierderi foarte mari.

Intre timp, Bernanke se razgandise, chemat cu cateva saptamani inainte sa dea socoteala in fata congresmanilor ingrijorati: "Restantele si executarile de ipoteci creeaza probleme economice, sociale si personale pentru multi proprietari si comunitati - probleme care par ca se vor agrava inainte ca situatia sa se poata imbunatati".

Un congresman estima la audierea lui Bernanke ca peste un milion de americani si-au pierdut locuintele anul trecut pentru ca nu au putut sa le plateasca. Altii sunt pe lista de asteptare.

Si problemele s-au agravat: American Home Mortgage, al zecelea creditor pe piata ipotecara americana, cu un portofoliu de credite in 2006 de 59 de miliarde de dolari, a intrat in faliment la inceputul lunii si a anuntat concedierea a aproape 7.000 din cei 7.400 de angajati. Doua fonduri ale Bear Stearns cu investitii in special in creditele "subprime" (cele care nu pot fi contractate de pe piata principala, pentru ca debitorii nu indeplinesc conditiile de acolo) au dat faliment, dupa ce compania a incercat sa le salveze pompand in ele aproape 4 miliarde de dolari (circa 2,96 miliarde de euro). Banca franceza BNP Paribas a suspendat si ea activitatea a trei fonduri de investitii in valoare de 2 miliarde de euro, afectate de expunerea pe piata de credite ipotecare cu risc ridicat.

Iar de aici mecanismul se stie: investitorii la burse s-au speriat si au inceput sa vanda, actiunile au scazut, oferta de credite pentru companiile care s-au vazut ramase fara bani s-a redus drastic, dobanzile la imprumuturile de urgenta au crescut, iar aceasta a silit bancile centrale sa intervina, oferind ele lichiditate pentru a mentine nivelul dobanzilor. Rezerva Federala, Banca Centrala Europeana si bancile centrale din Asia au pus la dispozitia pietei in jur de 300 de miliarde de dolari in total in mai putin de o saptamana. 

Intr-un asemenea context, intrebarea de bun-simt a publicului, exprimata de un blogger pe teme economice, a venit firesc: la ce bun atatia laureati ai premiului Nobel pentru Economie si atatea modele de prognoza daca nu se pot prevedea si combate asemenea crize? Sa ne aducem aminte de anul 2001, cand Rezerva Federala, condusa pe atunci de Alan Greenspan, a redus de zece ori consecutiv dobanda de referinta de la 6%, in ianuarie, la 2% in decembrie. Si aici nu au fost de vina atentatele de la 11 septembrie (care au prins dobanda la 3,5%): economia americana venea dupa un an de incetinire a cresterii, cand consumul scazuse la cote ingrijorator de apropiate de o recesiune. Calculul Fed a functionat atunci foarte bine: economia si-a revenit, increderea consumatorilor a crescut, iar piata imobiliara a fost una dintre principalele beneficiare ale acestei evolutii. Bancile au fost, normal, principalul canal prin care populatia si-a procurat resursele pentru a-si satisface setea de consum. Pentru ca rata dobanzii a continuat sa scada, ajungand in 2003 la 1%, oricine se straduia putin putea sa culeaga din piata cati bani voia; prin urmare, preturile imobilelor au luat-o in sus, desi oferta crescuse la randul ei (numarul de case noi vandute in America a urcat intre 2000 si 2005 de la 900.000 la 1,3 milioane).

Euforia creata de dobanzile mici si de preturile ridicate ale imobilelor a facut ca multe institutii financiare sa lase deoparte temerile fata de riscuri si sa ofere credite chiar si celor care nu se calificau in conditii obisnuite pentru un imprumut. Asa a aparut industria creditarii cu risc ridicat – piata "subprime": debitorii erau multumiti ca cineva le da bani pentru o casa pe care altfel nu si-ar fi permis-o, creditorii inchideau ochii la veniturile declarate incorect in multe cazuri, multumiti ca ii taxeaza cu o dobanda piperata (mult mai mare decat cea cu care ei se imprumutau la randul lor pentru a face rost de lichiditati) si cu gandul ca pretul imobilului ipotecat le va permite sa-si recupereze banii, in cazul in care clientul intra in faliment.

Socoteala le-a parut multora plauzibila, cu atat mai mult cu cat respectivele institutii au gasit si o metoda prin care isi externalizau riscul: portofoliul de credite cu risc ridicat a fost transformat in obligatiuni cu risc ridicat (CDO – collateralized debt obligations), care promiteau castiguri suculente, si vandut celor dornici sa-si asume riscurile, dar si profiturile. Si, dupa cum s-a vazut si se va mai vedea inca destula vreme, n-au fost putini cei care s-au lacomit la castiguri mari intr-un timp scurt. Nu numai din America, ci si din Europa si chiar Asia, cunoscuta ca un rezervor inca plin de lichiditati. Acesta a fost primul lucru de care nu au tinut cont cei care s-au aventurat, intr-un fel sau altul, pe piata subprime: cand sunt prea multi la masa, tortul se termina prea repede.

Al doilea lucru neluat in seama a fost politica Fed in ce priveste inflatia: dupa ce a lasat banii sa zburde prin piata vreme de aproape trei ani, in iunie 2004 Fed s-a intors din drum, cu pasi grabiti, ca sa nu lase economia sa intre in supraincalzire. Dobanzile care scazusera pana la 1% au fost majorate accelerat, astfel ca dupa doar un an se triplasera si dupa inca un an au ajuns la 5,25%, nivel la care se pastreaza si astazi. Odata cu dobanzile au crescut si costul creditului, care a ajuns de cinci ori mai mare in doar 24 de luni, fara ca veniturile platitorilor sa creasca in acelasi ritm. Intrarea in incapacitate de plata a debitorilor, dupa asumarea unor ipoteci succesive, a introdus in piata imobile care trebuia sa fie vandute repede – si uneori mai ieftin decat pretul de achizitie - pentru recuperarea datoriei. Asa au scazut si preturile si s-a prabusit si sectorul imobiliar. Iar dupa ce n-a mai existat niciun motiv pentru achizitia CDO, cei care le detineau deja s-au vazut in imposibilitatea de a-si incasa profiturile la care sperau. De aici si pana la panica vanzarii in masa a oricarui tip de titluri de valoare care parea contaminat cu o componenta subprime nu a mai fost decat un pas, si el a fost facut in ultima luna. De foarte multi si de foarte multe ori.

Un comentator britanic spunea saptamana trecuta in The Times ca ceea ce s-a intamplat cu sectorul creditelor subprime dovedeste limitele teoriei economice in a explica insusi comportamentul pietei: jucatorii actioneaza uneori impotriva curentului care i-ar duce la mal si se avanta tot mai mult in mijlocul vartejului, potentandu-l. Aceasta si pentru ca de multe ori se afla abia la primul nivel al analizei deciziei: actorii din piata nu stiu ceea ce anume nu stiu (adica gradul de expunere al unei companii sau al alteia la credite subprime neperformante), iar informatia care le lipseste e tocmai aceea necesara pentru a lua decizia corecta. Asa incat, pentru orice eventualitate, oamenii au vandut pe scadere actiuni, prabusind cotatiile. Sau, dupa cum declara pentru Financial Times Mortimer Zuckerman - un miliardar new-yorkez care si-a facut averea din imobiliare si editor al ziarului The New York Daily News –, "tot sistemul e pe cale sa se blocheze, pentru ca toata lumea se repede spre usa in acelasi timp". Cu toate ca motive de fuga ar cam fi, recunoaste Zuckerman: "problemele din piata subprime sunt mai serioase decat am crezut initial".

Comisia pentru Operatiuni Bursiere din SUA (SEC) a anuntat controale ample la cele mai mari grupuri financiare de pe Wall Street, dar si la diviziile de investitii ale bancilor comerciale, pentru a vedea daca nu cumva cei in cauza isi ascund pierderile cauzate de expunerea la creditele subprime. Cat despre fondurile speculative, a caror activitate SEC a promis in repetate randuri ca o va reglementa, nimeni nu poate sti cu siguranta cate pierderi de miliarde de dolari se ascund in registrele contabile ale acestora, iesirea la suprafata a cifrelor respective fiind o chestiune de timp.

Multe voci au cerut Rezervei Federale sa reduca iarasi dobanda, pentru a mai da o gura de oxigen companiilor aflate in dificultate, prin accesul la imprumuturi mai ieftine cu care sa compenseze pierderile din piata creditelor subprime. Insa si mai multe voci au obiectat impotriva unei astfel de interventii, care ar afecta sloganul darwinist al pietei: sa ramana in picioare doar cei care au stiut ce riscuri sa-si asume si care sunt pregatiti sa treaca peste perioada dificila. Intr-adevar, sustinerea prin astfel de parghii a unor manageri de fonduri speculative care si-au umplut buzunarele adunand "monede de un cent din fata compresorului" - asa cum ii acuza economistul Nassim Nicholas Taleb – nu ar face decat sa elimine orice teama de risc, creand ceea ce analistii numesc hazard moral (poti sa faci orice greseala, oricum vei fi salvat de interventia unei autoritati - in cazul de fata, banca centrala americana). Dintr-un astfel de motiv se pare ca Banca Angliei a fost singura care nu a intervenit aruncand cu miliarde de lire sterline spre aventurierii din sectorul subprime; guvernatorul Bancii, Mervyn King, avertizase de altfel companiile britanice sa nu se astepte la ajutorul sau, intrucat "nu este vorba despre o criza financiara internationala", ci doar de una a sectorului creditelor subprime din SUA, unde cine a investit a stiut ce riscuri isi asuma.

Si totusi, ce se va intampla mai departe? Perspectivele Fondului Monetar International nu sunt deloc incurajatoare: intr-o prezentare tinuta la sfarsitul lunii iulie si insotita de un grafic inspaimantator, John Lipsky, director adjunct al Fondului, avertiza ca tot ceea ce se intampla acum nu este decat avangarda colapsului, restul problemelor urmand apara pe parcursul urmatorilor doi ani, cand si mai multi debitori vor intra in incapacitate de plata. Graficul lui Lipsky, care urmareste un calendar al scadentelor si al restructurarilor de ipoteci pe piata subprime, sugereaza ca perioada critica incepe din vara lui 2007 si se accentueaza pe parcursul anului viitor, dupa care lucrurile se calmeaza treptat, ultima unda de soc (de mult mai mica amploare insa) figurand la orizontul lui 2011.

Acum, intrucat solutia pomparii de lichiditati in piata este doar temporara, probabil ca Fed ar putea decide o serie de scaderi de dobanda, ca sa nu lase economia americana sa intre in recesiune. Optimistii spun ca deocamdata fundamentele economice arata bine, pericolul de supraincalzire fiind depasit, iar indicatorii semnalizand o crestere sanatoasa si solida - astfel incat criza va putea fi depasita in scurt timp. Pesimistii amintesc insa ca pericolul sta tocmai in ceea ce stim ca nu stim: cat de multe institutii financiare din lumea intreaga sunt implicate in pariul pe sectorul subprime din SUA? Pentru ca, indiferent cat de solide sunt fundamentele economice, reactiile investitorilor raman extrem de emotionale in asemenea situatii, ori de cate ori se va afla ca inca un nume important prezinta simptome de "infectie" urmeaza automat efectul de panica, asupra titlurilor de valoare, ca si a monedelor: de pilda, dupa ce la inceputul saptamanii trecute presa spaniola a relatat ca banca Santander are si ea plasamente de 2,2 miliarde de dolari pe piata subprime, cotatia euro a scazut cu 0,3% atat fata de dolarul american, cat si fata de yenul japonez. Si, adauga aceiasi pesimisti, sa luam in calcul si impactul social al unui posibil anunt ca unul sau mai multe fonduri de pensii s-au ales cu pierderi de pe urma alunecoasei piete ipotecare americane; povestile cu prabusirile marilor vehicule bursiere se transforma in asemenea momente in arme politice extrem de sensibile.

Pentru moment sa notam totusi ca toata aceasta nebuloasa are si castigatorii ei - cei care in acest moment mai sunt in stare sa investeasca, profitand de scaderea generala a pietelor. Fie ei banci de investitii, fonduri speculative sau de private equity, "hoitarii", dupa cum ii numea Financial Times, au acum un moment propice sa cumpere actiuni ieftinite de lipsa de lichiditate din piata, actiuni de cresterea carora sa profite mai tarziu. Evident, cei ce mai au suficienti bani ca sa faca asta.