Datele publice pe site-ul Transelectrica, transportatorul naţional de energie, arată că în următorii doi ani de zile alte centrale pe cărbuni ar trebui scoase din funcţiune, astfel ca la nivelul anului 2024 capacitatea totală a acestor unităţi să ajungă undeva la 2.000 MW. Din 38 de grupuri pe cărbune câte funcţionau în 2011, anul acesta mai merg doar 13, arată o analiză ZF.

Acest exit din cărbuni fără a pune nimic în loc a subminat statutul de exportator net de energie al României în ultimii trei ani de zile. Investiţiile din partea de eoliene şi solare, unde România are acum un portofoliu de generare de circa 4.300 MW, s-au făcut fără unităţi de stocare sau de echilibrare, astfel că independenţa zilnică a alimentării cu energie a României depinde de cum bate vântul. Ieri, de exemplu, a fost una din zilele în care vântul nu a bătut, aşa că ponderea cărbunilor a ajuns la aproape 25% din producţia internă. Dar nu a fost suficient, aşa că un sfert din consumul naţional al României se baza pe importurile de la vecinii săi.

„Am mai putea redeschide câteva unităţi“, spune Ovidiu Pop, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti din domeniul termoenergeticii.

Cărbunele, deşi cu viitor limitat ţinând cont de politicile de mediu ale UE, este din nou în centrul atenţiei din cauza războiului din Ucraina. În contextul în care decizia la nivelul blocului european este de elimina dependenţa de gazul rusesc, cărbunii ar putea primi o nouă şansă la viaţă, pe un anumit termen, astfel încât securitatea energetică a economiilor europene să nu fie ameninţată de tranziţia spre zona de energie verde.

„La Deva am mai avea un grup de 210 MW, la Paroşeni 150 MW şi la Complexul Energetic Oltenia este grupul 5 de la Rovinari cu 300 MW care pot fi puse în funcţiune. Trebuie urgentate reparaţiile, iar mai departe marea problemă rămâne cea de alimentare a centralelor cu cărbuni“, a mai explicat Pop.

La rândul său, ministrul energiei, Virgil Popescu, a declarat că la CE Oltenia, cel mai mare producător de energie local pe bază de cărbuni, va fi realizată până în mai o creştere a capcităţii de producţie de 300 MW, cel mai probabil fiind vorba de grupul 5 de la Rovinari.

Dar dincolo de aceste măsuri punctuale, politica energetică a României a fost complet diferită de cea a altor state care depind de cărbuni pentru a-şi alimenta cnsumul intern, iar Polonia este cel mai bun exemplu.

Astfel, în timp ce România şi-a asumat exitul din cărbuni până în 2032, Polonia, unde 70% din energie a fost asigurată anul trecut de centralele pe cărbuni, şi-a setat ca ţintă anul 2049.

În 2020, sistemul energetic al Poloniei avea o capacitate totală de 49.238 MW, po­trivit datelor oficiale, din care 31.255 MW erau numai în centralele pe cărbuni. În 2011, parcul de producţie de ener­gie elec­trică al Poloniei era de 37.400 MW, din care 32.900 MW erau cărbunii. Practic, într-un deceniu, Polonia şi-a crescut flota de producţie de energie cu 30%, păstrând aproape neschimbată capacitatea centra­lelor pe cărbune. Ce s-a pus în plus a venit din zona de energie verde, dar în comparaţie cu România, Polonia a avut grijă de producţia de energie convenţială. Rezultatul? Polonia exportă energie. În România, lucrurile au stat complet diferit.

Astfel, capacitatea de producţie a rămas relativ contantă de 10 ani încoace, la circa 17.000 MW, închiderile din zona de cărbuni fiind acoperite de instalările de eoliene şi solare. Practic, ce a pierdut România pe zona de producţie de energie stabilă ca şi capacitate, a câştigat pe zona de energie verde volatilă. Astfel, boomul energiei verzi a venit fără a pune în loc capacităţi de echilibrare, astfel că acum, atunci când nu bate vântul, România nu are ce să facă altceva decât să importe.