După 1990 liniile de producţie au fost dezafectate şi folosite ca fier vechi. Retehnologizarea a costat 600.000 de euro, întreţinerea anuală a utilajelor, atât timp cât mai sunt încă noi, reprezintă 5% din valoarea liniilor de producţie iar promovarea mărcii a presuspus un buget de un milion de dolari. Bibiana Stanciulov spune că brandul este notorietatea produsului, cartea de vizită pentru partenerii din ţările evoluate din punct de vedere al civilizaţiei comerciale, este ”cartea de identitate” cu ajutorul căreia producătorul îşi poate face dreptate în justiţie. Mai mult, ”Brandul este cerificarea calităţii produsului. Valoarea unui brand cu vechime presupune, în mod logic, plus valoarea calităţii, într-un stat unde se pune accent pe nutriţie”, declară Bibiana Stanciulov. Tot ea spune că până în acest moment, poate enumera numai dezavantaje ale preluării unei vechi fabrici, dacă se referă strict la termenii financiari. Iar în rândul cauzelor enumeră absenţa unei legislaţii foarte stricte în materie de concurenţă neloaială, imposibilitatea prezentării la raft într-o zonă clar delimitată, în hiper şi supermarketuri. ”Pentru notorietatea pe care o creezi ca producător, primeşti drept răsplată apariţia unei multitudini de produse care copiază cât mai multe semne distinctive ale mărcii proprii, cu preţuri de dumping şi care încearcă să îţi sufoce cât mai rapid brandul”.