Succesul României în procesul de recuperare a decalajului faţă de ţările europene avansate este incontestabil. În doar opt ani, în perioada 2000 - 2008 economia României s-a catapultat de la o pondere de 23% din PIB-ul pe cap de locuitor al vechilor state membre ale UE la 42%. Cu toate acestea,  procesul de convergenţă a luat o pauză odată cu apariţia crizei. Şi fiindcă România mai are mult până să ajungă din urmă ţările din Europa Occidentală, se pune următoarea întrebare arzătoare: cum poate ajunge la acel nivel? Mai funcţionează încă motorul creşterii şi oare acesta este cel potrivit pentru viitor?

Motorul creşterii României a fost alimentat de un sector industrial puternic şi de intrări de investiţii străine directe semnificative, care au adus tehnologie în ţară. Acest import de productivitate a facilitat dezvoltarea industriilor orientate spre export. Povestea de succes a mărcii Dacia este un exemplu bun pentru ceea ce Banca Mondială numeşte „mecanismul de convergenţă“ european: cooperarea în domeniul tehnologiei de înaltă performanţă între noile şi vechile state membre ale UE duce la excelenţă în industria din Europa Centrală şi de Est.

Vestea bună este că acest motor de creştere funcţionează în continuare, chiar şi pe timp de criză. Producţia industrială a României s-a redresat rapid, spre deosebire de cea din Europa de Sud. Pornind de la o valoare de 100 în 2005, producţia industrială a României a crescut la 130 în 2011, în timp ce acest indicator a scăzut la 88 pentru Italia. Efectul crizei asupra investiţiilor străine directe şi exporturilor este vizibil cu ochiul liber, însă o parte din acesta a trecut deja.

Vestea proastă este că vechiul model de creştere nu va fi suficient pentru a mai reduce din decalaj în deceniul următor. Dincolo de faptul că în Ro­mâ­nia există încă prea mulţi oameni care lucrează în agricultură, obstacolul din calea unei creşteri bazate mai mult pe inovaţie este numărul prea mic de angajaţi din sectoarele de producţie bazate pe tehnologie de înaltă performanţă. Doar 6% din angajaţi lucrează în sectoare de înaltă performanţă  în Româ­nia, în condiţiile în care această proporţie este dublă în Republica Cehă. Mai mult, unii critici spun că povestea Dacia nu este legată de excelenţa tehnologică, ci de costurile reduse ale forţei de muncă.

Totuşi înainte de a critica totul fără discernământ, aş vrea să clarific câteva aspecte şi să propun o soluţie de a atinge „Convergenţa 2.0“.

Da, România este o ţară cu costuri reduse. Costurile orare cu forţa de mun­că ajung la 15% din media zonei euro, însă productivitatea muncii este relativ mare, de 38% din media zonei euro.

 Cu toate acestea, pe măsură ce costul forţei de muncă va creşte, acest avantaj îşi va pierde din importanţă. Aceasta ar trebui să fie şansa de a avansa de la statutul de ţară cu costuri reduse şi de a îmbunătăţi competitivitatea care nu se bazează pe preţ.

Forumul Economic Mondial a fost pionier în analiza modului de evaluare a competitivităţii globale şi a realizat un indice în care România ocupă locul 78 din 144 de ţări. Oare cărui motiv se datorează această performanţă mediocră, care situează România între Georgia şi Botswana? Competitivitatea României are de suferit din cauza lipsei inovaţiei, infrastructurii slabe şi instituţiilor prost administrate. Mulţi români vor spune că toate acestea sunt arhi-cunoscute. Prin urmare, n-am să mai insist şi asupra faptului că România a rămas tot cu doar 200 km de autostradă sau asupra deficienţelor de guvernare.

Aş prefera să revin la inovaţie deoarece cred că aceasta este direcţia în care România ar trebui să se concentreze. România s-a descurcat foarte bine la importul şi implementarea tehnologiei. Însă pe măsură ce avansează, ţara se va apropia de frontiera tehnologică. Mai mult, va ajunge la un punct în care nu va mai fi posibil să imite succesul altor ţări. În schimb crearea de cunoştinţe şi inovaţie „fabricate în România“ trebuie să devină noul motor de creştere.

Este oare România pregătită pentru aşa ceva? Încă nu. Comisia Europeană propune în cadrul „Strategiei 2020“ creşterea fondurilor alocate pentru cercetare şi dezvoltare şi majorarea numărului tinerilor care urmează studii universitare. România cheltuieşte doar 0,48% din PIB pentru cercetare şi dezvoltare, însă obiectivul stabilit este de 2% (şi chiar de 3% pentru ţările avansate din UE). Fiecare leu cheltuit în acest domeniu contează!

Bineînţeles, se poate pretinde foarte uşor că trăim în vremuri de austeritate fiscală şi că pur si simplu nu sunt destui bani. Totuşi, se pot lua multe măsuri cu costuri reduse pentru a eficientiza pieţele şi a îmbunătăţi cooperarea dintre instituţiile de cercetare şi companii. Ţintim spre o societate deschisă, unde inovaţiile locale înlocuiesc tehnologia importată. Vechile competenţe, devenite învechite, trebuie înlocuite cu altele noi. Dacă România vrea să intre în liga ţărilor cu tehnologie de înaltă performanţă , se va confrunta cu fluctuaţii mari la nivelul companiilor şi locurilor de muncă, întrucât angajaţii şi capitalul se vor transfera spre noile sectoare de viitor. Este vorba de ceea ce economistul austriac Schumpeter a denumit „distrugere creativă“. Aceasta este calea corectă spre care trebuie să se îndrepte România şi locuitorii săi.

Birgit Niessner este analist-şef la Departamentul cercetare macro­econo­mică pentru ECE în cadrul Erste Group

Toate stirile sunt pe zf.ro