În Belgia, 75% dintre turcii veniţi la urne au votat pentru sporirea puterilor lui Erdogan; în Austria au votat „pentru” 73% iar în Olanda 71%. Diaspora turcă de peste mări şi ţări a votat covârşitor pentru Erdogan: 59% „pentru”, faţă de 51,3% votul final la referendum.

Aceşti oameni care au votat „pentru” nu au fost neinformaţi când au votat, nu au fost torturaţi niciodată, nu au fost puşi în închisori ca opozanţii din Turcia ai lui Erdogan. Aceşti oameni au votat, din sânul unor mari democraţii, pentru un dictator.

Putem, în cazul Turciei, să vorbim de “o criză a democraţiei” ca să justificăm macar parţial votul? Nu, pentru ca Turcia nu a excelat niciodată la acest capitol şi este de ajuns să citim romanele lui Orhan Pamuk ca să ne dăm seama. Putem vorbi despre o alegere democratică a poporului? Nici vorbă, pentru că nu poţi pretinde ca ar fi democratic un vot manipulat într-o campanie care flutură spaime (“alegeţi între mine şi haos”!) şi în care oponenţii regimului sunt în puşcării. Putem, în cazul diasporei turce, să vorbim despre o “răzbunare”, o ipoteză întâlnită în mass-media germane – o populaţie care, chiar la a treia generaţie, nu se simte integrată şi votează împotriva liniei canonice a ţării de adopţie? Ciudat mod de a te răzbuna ar fi acesta.

Dar, chiar dacă ar fi de toate câte un pic, un lucru mai puternic îi uneşte pe cei care au decis rezultatul referendumului: un slab ataşament faţă de libertatea individuală. Pare ciudat când vorbim despre exprimarea neconstrânsă. Dar, de fiecare dată când oamenii votează astfel, ei votează limitarea drepturilor lor individuale în numele binelui comun (de aici etosul imaginar al “unităţii”, prezent la toate popoarele, dar cel mai des invocat de dictatori) şi-şi cedează “dreptul lor de întâi născut” pentru o ciorbă de linte, aşa cum a făcut Esau – şi ştim că nepasarea lui Esau şi puţina lui consideraţie pentru dreptul lui i-a condamnat întreaga spiţă la slujirea altora, cu o singura posibilitate de salvare: razvrătirea.