„Nu-s ale mele. Un prieten mi-o dat. O zis că să-i aduc...”, îmi zice tânărul, cu un puternic accent rusesc.

 

Eduard se trezeşte în România clandestină, mereu, în zori - obicei vechi, din anii în care trecea vama, el singur, de câteva ori pe zi, cu câte două pachete de ţigări în buzunar.

 

Se spală în grabă, mănâncă ceva la repezeală, îşi pregăteşte, mecanic, rucsacul vechi, decolorat, cu baiere de piele roasă. Cafeaua tare, fără zahăr, îi face gura pungă. Numără banii şi socoteşte iute de câte pachete îi ajung. Dă două telefoane, îşi aprinde ţigara, şi trage perdeau într-o parte. Câţiva vecini, grăbiţi, trec prin faţa ferestrei lui, către serviciu. “Cine are…”, îşi spune fără intenţie, aproape necontrolat. Îşi “trage” rucsacul pe umeri, ridică, din mers, bicla de cadru şi iese pe hol.

 

Pe la prânz, jumătate de job e gata. Pe la patru după masă, convinsese o duzină de “rumâni nefumători” să-i “care”, în ţară, dreptul lor de ţigări. Ce urmează:

 

BĂIEŢII CARE DUBLEAZĂ ÎN 12 DE ORE ORICE SUMĂ INVESTITĂ DIMINEAŢA: descoperiţi ce şi cât fumează „un vamaiot”