Am ajuns la Potcoava Mountain Hideaway fără să ştiu prea multe despre Miron Bococi. Am înţeles doar că va ţine o demonstraţie de dresaj şi un spectacol în cadrul festivalului Haidook Summer Fest, organizat tot de gazdele noastre. Ni s-a alăturat pe terasă, la un pahar de vorbă şi un sirop de pin, şi pot să văd că e o prezenţă agreabilă, discretă şi prietenoasă, un om gata să împărtăşească cu noi din taina pasiunii pe care o are pentru cai.

Totul e în limita normalului şi firescului până când Miron apare în grajd în timp ce noi o lălăim printre boxe, admirându-i caii. Chiar acolo, în semiîntuneric şi într-un spaţiu destul de limitat, îmi dau seama că ce se întâmplă între Miron şi cai nu e deloc banal. În aceeaşi manieră blândă şi discretă, folosindu-se de mici sunete şi uneori doar de gesturi, el face ceva miraculos să se întâmple. Ţinând cravaşa în mână ca pe o baghetă, Miron convinge calul să-şi ridice picioarele de parcă ar fi trase de aţele invizibile ale unui păpuşar ascuns în tavan, îl ridică în două picioare sau îl culcă şi-l foloseşte drept fotoliu.

Încearcă să fii una cu calul, să intri în ritmul lui, îmi tot spune Violeta, instructoarea mea din Bucureşti, la care merg cu toată familia pentru a învăţa să călărim. Privindu-l pe Miron înţeleg cu adevărat ce înseamnă asta şi rămân cu gura căscată. Şi asta nu e decât o degustare a ceea ce urmează să văd în zilele următoare, în manejul pensiunii sau la festival.

Cine eşti tu, Miron, şi de unde vii?

Miron Bococi: Sunt român, din Maramureş, dar acum locuiesc în Barcelona, la vreo 30 de km de oraş, unde am ferma mea. Am plecat din România acum 12 ani, când aveam 19 ani, imediat după bacalaureat. În prezent mă dedic spectacolelor şi show-urilor ecvestre în general. Înainte făceam mai mult echitaţie, şcoală, învăţam copii, adulţi, cai, acum fac spectacole, îmblânzesc mânjii sau mă ocup de caii care au anumite probleme de comportament.

Cum ţi-ai descoperit pasiunea, cum ai ştiut că vei face asta şi nu altceva?

Întotdeauna am crezut că un om poate înainta până unde îl duc picioarele, nici mai încolo, nici mai încoace.

Miron Bococi: Mi-au plăcut dintotdeauna caii. Părinţii mai aveau cai, în Maramureş, iar după şcoală mereu ajutam la cai şi îmi plăcea colaborarea cu ei. Dar ştii cum era, nu era ceva frumos pentru viitor, nu era fain să tai lemne din pădure, să le încarci în căruţă şi să le vinzi, trebuia să fac ceva ca să am o viaţă mai bună.

Mă întrebam totuşi ce aş putea face cu caii ca să fie fain. Am avut apoi şansa de a merge să lucrez pe timpul verii în Spania, atras de ideea că locul de muncă era într-un centru de călărie. Aşa am văzut o altă formă de a lucra cu caii, de a-i îngriji, de a fi o parte din familie. Afară, dacă moare un cal, e tragedie în casă. De la ce vedeam eu acolo până la a face ceea ce îmi doream, era o diferenţă ca de la pământ la stele. Dar nu mi-a fost niciodată frică, întotdeauna am crezut că un om poate înainta până unde îl duc picioarele, nici mai încolo, nici mai încoace. Am început să învăţ de unul singur, cum am putut eu. Decizia de a rămâne în Spania a fost foarte importantă, dar n-am zis nimănui ce voiam să fac, că altfel ziceau că sunt nebun. Am dat vina pe bani, că e greu în România, că mai stau pe aici ca să câştig mai bine.

Cititi mai multe pe www.lumeamare.ro