Sherif Abdala în vârstă de 48 de ani se simte în largul său lângă un expressor de cafea. Poate vorbi despre cafea ore în şir, vădit fiind că nu este vorba doar despre domeniul pe care l-a ales pentru afaceri, ci este şi o pasiune de-a sa. Îşi presară povestea cu glume, spunând de pildă că este suplu pentru că bea mai multe cafele pe zi. Stăpâneşte bine limba română; în fond, şi-a petrecut aproape jumătate din viaţă în această ţară. Drumul până aici, povesteşte Abdala, a fost ”interesant”. Mărturiseşte că nu a văzut ţara noastră ca o destinaţie, ci ca pe un loc de trecere. Născut în Somalia, a absolvit Universitatea de Literatură în ţara natală şi a continuat cursurile de masterat în literatură arabă şi engleză, în Irak; în 1990 a început Războiul din Golf şi a trebuit să plece. ntâmplarea a făcut că tot atunci avea loc şi un război civil în Somalia. ”Acasă nu puteam să mă întorc iar acolo nu puteam să rămân”. Avea un unchi în Franţa la care spera să ajungă, pentru ca apoi să-şi finalizeze studiile la Sorbona. N-a reuşit însă să obţină viză din Iordania (”singura ţară de ieşire”), decât pentru România, aceasta fiind cea mai apropiată de destinaţia vizată atunci, Franţa. ”Şi aici am rămas”, deşi planurile de la acea vreme erau diferite. ”Trebuia să primesc în România invitaţie din partea unchiului meu, care era în Franţa”, explică Abdala, însă la ambasadă documentul s-a dovedit a fi insuficient, pentru că el nu era rezident în România. Pentru a obţine rezidenţa, s-a înscris la o şcoală de limba română, la Sala Dalles, însă apoi au apărut alte piedici: pe foaia de rezidenţă mai era necesară o ştampilă de la primărie; iar când toate demersurile de aici au fost finalizate, a aflat că unchiul său din Franţa murise. ”Aşa am rămas în Romania. Mă simţeam blocat şi aveam în buzunar vreo 400 de dolari. Familia mea fugise din Somalia şi se aflau într-o tabără de refugiaţi în Kenya. Prin urmare nu puteam să le cer ajutorul, ci dimpotrivă, ei aveau nevoie de al meu”. Trebuia să se descurce într-un fel, aşa că a început să-şi caute de lucru. ”Erau pe atunci mulţi studenţi arabi care au început afaceri, cu importuri de cafea, de pildă”. A fost angajat ca să vămuiască mărfurile care veneau pentru cafeaua Alvorada, o marcă populară la acea vreme, ocupaţie pe care a avut-o în jur de doi ani. Acesta a fost primul contact cu cafeaua, ”în afară de cel de acasă, unde aveam un adevărat ritual, cu care nu m-am mai întâlnit niciodată”. În Somalia mama lui cumpăra cafea verde, o prăjea într-o tigaie specială, o măcina într-un butoi şi adăuga tot felul de condimente – scorţişoară, cuişoară, ghimbir; dimineaţa prepara cafeaua, ”din care beam chiar şi când eram copil, cu mult lapte”. n plus, povesteşte Sherif Abdala, Somalia a fost vreme de 60 de ani colonie italiană, iar cultura aceasta se regăseşte şi în ce priveşte consumul de cafea: ”lângă fiecare cinematograf existau 2-3 cafenele unde se putea consuma capucino sau expresso”.

Ca angajat, se ocupa în primii săi ani în România de vămuire, depozitarea şi livrarea cafelei către clienţi. ”Mă ocupam aproape de tot. La început nu ştiam, dar am aflat încet-încet cum se face.” După vreo doi ani, îşi aminteşte, au ajuns la firma la care lucra cinci camioane cu cafea, din Iordania, ţara fiind recunoscută pentru cerinţe stricte legate de acest domeniu. De pildă, iordanienii nu beau decât cafea arabica, mai scumpă decât soiul robusta. I s-a spus atunci să găsească soluţii să vândă cele cinci camioane de cafea refuzate de iordanieni. {i-a dat seama că trebuie să găsească un prăjitor, altminteri nu avea cum să o vândă, iar singura fabrică de stat de la acea vreme în Bucureşti era specializată în nechezol. Acolo i s-a spus că nu vor să o cumpere, dar Abdala a putut să prăjească boabele. ”Le ambalam la pungi de 1 kg şi le vindeam în alimentarele de stat, în care mărfurile erau puţine”. După ce a terminat de vândut cele cinci camioane de cafea, în 1994, libanezul s-a gândit că mai bine face acelaşi lucru dar pe cont propriu, şi împreună cu un prieten a pornit propria afacere. Capitalul de pornire a fost în jur de 30.000 de dolari, iar ”în 2000, ajunsesem să realizăm aproape 60% din importurile de cafea”. Prima dată a importat un container, adică 20 de tone de cafea; aflase între timp că mai existau şi alte fabrici de cafea, în Prahova, în Braşov, în Timişoara. Vindea la acea vreme, direct către fabricile de stat cafeaua verde; în 1995 au început să apară şi unităţi private, care au ajuns în jur de 80-100 de-a lungul anilor, ”iar pentru noi a fost un moment bun, pentru că deja aveam cunoştinţe şi contacte pentru importuri”. Aşa a ajuns Sherif Abdala să fie furnizor pentru Elita (actuala marcă Don Cafe, produsă de Strauss), Nova Brazilia (acum în portofoliul Mondelez România) şi Alvorada. n plus, o perioadă de mare avânt pentru cei care au investit în cafenele a fost perioada 2005-2007, când, spune libanezul, se deschidea în Bucureşti câte o cafenea la câteva zile. ”Mulţi au dat faliment şi s-a schimbat chiar şi zona dedicată amatorilor de întâlniri în cafenea. S-a mutat din Dorobanţi în Centrul Vechi”.

Cele mai mari rulaje ale importurilor au fost în perioada embargoului impus Iugoslaviei, unde consumul este de 4,7 kg de cafea pe cap de locuitor, de peste două ori mai mult decât în România, unde consumul mediu per capita se plasează în jurul a puţin peste 2 kg de cafea pe an. n topul ţărilor europene după consumul de cafea se clasează Finlanda (12,01 kg), Norvegia (9,08 kg), Danemarca (8,58 kg), în timp ce la polul opus se plasează Turcia (0,55 kg). Iugoslavii veneau şi cumpărau, la acea vreme, din România. ”Vânzările au ajuns la un moment dat la 10-15 containere pe zi”.