Pentru Brandon Sanderson, cunoscut pentru interminabilele sale serii de poveşti fantasy, a scrie este o afacere foarte bună. Anul trecut i-a adus 55 de milioane de dolari. Într-o campanie pe Kickstarter, platforma de crowdfunding care încearcă să încurajeze creativitatea, a strâns în doar câteva zile 41 de milioane de dolari.  Faima vine însă cu un preţ – nu toată lumea îl place pe Sanderson şi nu tuturor le place ce scrie acesta, iar cu cât celebritatea creşte, cu atât cresc şi resentimentele.

Dar pentru Sanderson, tot răul spre bine. Un interviu aproape batjocoritor realizat de o revistă de renume cu scriitorul american a devenit viral, aducând-i acestuia şi mai multă popularitate. Este o întorsătură de situaţie demnă de poveştile sale. Iar renumele şi, mai ales milioanele de dolari pe care le câştigă anual au adus în prim plan meseria de scriitor. Prin urmare, de ce autorii de fantasy nu sunt luaţi în serios? se întreabă ziarul britanic The Telegraph. Poate că a venit timpul lor. Pentru cine n-a auzit de Sanderson, acesta este un scriitor care a imaginat un întreg univers, cu legi fizice, principii magice, zei, populaţii şi istorie proprii. Trilogiile au elemente comune, iar o poveste nu poate fi înţeleasă pe deplin fără a fi citite celelalte. Cititorul devine captiv în universul Cosmere, visul oricărui brand de renume din orice domeniu.

 Într-un lung interviu, de 4.000 de cuvinte, revista Wired îi face scriitorului un „profil”, dar lovind acolo unde doare mai tare.  „Poate că nimeni nu scrie despre dumneavoastră... pentru că nu scrieţi bine”, spune un citat scos mai în faţă în articol. Subtextul ar fi că Sanderson este un autor îngrozitor şi, mai rău, un tocilar. Descoperim că şi cititorii săi sunt tocilari atunci când revista vizitează o convenţie a fanilor Sanderson şi râde de imitaţiile de săbii ale participanţilor şi de faptul că aceştia îşi numesc copiii după personajele autorului.

Atât vitriol împrăştiat cu atâta neruşinare poate să pară ciudat pentru cititorii non-americani. O altă parte a articolului spune:  „Stă vizavi de mine într-un restaurant gol, cam impozant şi sigur de cunoştinţele sale, într-un tricou cu desen şi cu un sacou nepotrivit despre care spune că îl poartă pentru că îl face să arate ca un profesor. Nu îl face să arate aşa. El nu este profesor. Cu excepţia cazului în care cuvântul înseamnă doar: a crede că tot ce spui merită spus. Sanderson vorbeşte mult, dar aproape nimic nu este utilizabil, citabil. Încep să mă gândesc, pentru asta am condus tot drumul de la San Francisco până în suburbiile Salt Lake City, îngheţat bocnă de frigul iernii?” Dacă nu-ţi place de cineva  – aşa cum lasă impresia ediţia americană a Wired – atunci de ce să scrii despre el? Un astfel de comportament poate provoca şi daune de durată – reputaţia cântăreţei MIA nu şi-a mai revenit niciodată după un profil vicios realizat în 2010 de revista New York Times, în care i s-a reproşat că vorbea despre justiţie socială în timp ce lua în râs cartofii prăjiţi. În mod similar, au fost multe hohote la adresa lui Jeremy Strong, actorul din seriei HBO „Succesiunea”, după ce a fost abordat amăgitor de New Yorker în decembrie 2021. Crima lui? Că a luat actoria mult prea în serios. În cazul lui Sanderson, efectul a fost opus – cel puţin judecând după reacţia reţelelor sociale. Chiar şi cititorii care n-au citit cu prea mult entuziasm nesfârşitele cărţi ale scriitorului au strâns rândurile în jurul său după măcelul din interviul Wired. „Este un tip minunat care şi-a câştigat cu adevărat dreptul să se scrie despre el mai respectuos”, a scris Grimdark Magazine pe Twitter. „Articolul Wired este repetitiv, prea lung, structural dezordonat şi agresiv peste tot. Nu sunt sigur că acesta este individul care să judece un alt scriitor”, a spus şi autorul de fantasy Justin Lee Anderson.

Nu este o surpriză faptul că atât de mulţi se adună să-l susţină pe Sanderson. Este cel mai popular scriitor de ficţiune escapistă din lume şi un urmaş larg recunoscut al lui Tolkien şi al lui George RR Martin. De asemenea, cărţile lui sunt foarte distractive. Sunt uriaşe şi în continuă expansiune, dar întotdeauna extrem de complexe. Luaţi, de exemplu, saga sa în desfăşurare, Arhiva luminii de furtună (Stormlight Archive): alternativa sa plină de acţiune la Stăpânul Inelelor sau la A Song of Ice and Fire a lui George RR Martin (din care este adaptat Game of Thrones). Stormlight este în esenţă Tolkien dacă Tolkien ar fi crescut cu benzi desenate de la Marvel. La începutul primei cărţi, există o piesă fantastică în care un asasin foloseşte magia pentru a modifica gravitaţia: el aleargă de-a lungul unui perete cu o sabie deosebită în mână şi luptă cu paznici îngroziţi la un unghi de 45 de grade. Secvenţa este cinematografică şi palpitantă. Sanderson ştie să îmbine acţiunea desprinsă ca din filmele moderne ale Marvel – sau din jocurile video – cu descrieri cuprinzătoare şi introspecţii şi conflicte interioare profunde. Sanderson este un uriaş al publishing-ului. A vândut 20 de milioane de romane de-a lungul carierei sale (şi nici măcar nu este bătrân): Rhythm of War, al patrulea volum al Stormlight Archives, a ocupat primul loc în topul celor mai vândute bestselleruri din întreaga lume când a fost publicat la sfârşitul anului 2020.

De asemenea, a „virusat” industria editorială: cea mai mare parte a vânzărilor sale de cărţi se face prin comercianţii tradiţionali. Cu toate acestea, Sanderson are ediţii limitate de lux publicate de propria tipografie, Dragonsteel. Procedând astfel, el a valorificat puterea fandom-ului (a lumii fanilor) într-o măsură stelară. Anul trecut, a finanţat prin crowdfunding patru romane nepublicate scrise în timpul lockdown-urilor pentru puţin peste 41 de milioane de dolari. Ulterior, el a spus că va folosi o parte din venituri pentru a cumpăra cărţi rare pentru jocul Magic the Gathering, al cărui fan este. Popularitatea l-a făcut pe Sanderson o ţintă a gurilor rele. Cea mai populară ţintă este stilul său de scris – în mod conştient curat şi nepretenţios, astfel încât cititorul să treacă de la punctul A la B cu efort minim. Wired a făcut tot posibilul să-i caute nod în papură pentru proza sa, spunând că foloseşte prea multe adverbe şi că are o slăbiciune şi o vulnerabilitate pentru tautologie. Acestea, desigur, au fost şi plângerile împotriva lui JK Rowling – un alt traficant maniac de adverbe, se spune. Şi, desigur, cam acelaşi lucru s-a spus despre Stephen King de-a lungul deceniilor. „Propoziţiile pe care le scrie sau scenele pe care le construieşte sunt plictisitoare”, se arată într-o recenzie a lui King din LA Review Of Books din 2012. „Părerea mea este că King se adresează adolescentului oprimat sau adolescentului tocilar oprimat.” Acele idei ar fi putut veni foarte uşor de la Wired în atacul asupra lui Sanderson. Ceea ce este ciudat la această ură este că vine într-un moment în care fantezia nu a fost niciodată mai larg acceptată. Lord of the Rings este pe Amazon Prime. House of the Dragon a fost un succes pentru HBO. Al doilea sezon din Shadow and Bone al lui Leigh Bardugo tocmai a debutat pe Netflix. Bardugo, ca şi Sanderson, este o autoare de cult căreia i-a mers bine din fantezie: tocmai a semnat un contract de „opt cifre” cu editorul ei. Şi, ca şi Sanderson, ea preferă proza neîmpopoţonată – pentru ca povestea să curgă mai bine. Diferenţa este că nimeni nu scrie articole de succes despre ea. Cu siguranţă că nimeni nu o acuză de însuşire culturală pentru că a folosit folclorul rus în munca ei (vrăjitorii ei se numesc „Grişa” – forma prescurtată rusă a lui Grigore). Acest lucru este în contrast cu Sanderson, care se presupune că s-a bazat pe credinţa sa mormonă în scrisul său. El nu a negat niciodată acest lucru – şi trebuie să vă întrebaţi dacă este vreo crimă aici. Stăpânul Inelelor a fost scufundat în catolicismul lui Tolkien. His Dark Materials a lui Philip Pullman este impregnat cu ateismul său în care nu ia prizonieri. Sanderson face ceva diferit? Concluzia evidentă este că fiind bogat, de vârstă mijlocie şi creştin, Sanderson este o ţintă prea tentantă. În America, anumite categorii sunt încă predispuse  la ridiculizare. Acestea includ oameni albi săraci şi mormoni. Sanderson este un tocilar recunoscut – iubeşte Magic the Gathering şi este un maniac al jocului video Elden Ring. De asemenea, deţine un home cinema unde el şi familia sa se bucură de proiecţii frecvente ale filmului The Greatest Showman. Sanderson a răspuns la articol, spunând că nu ia personal loviturile. Totuşi, a recunoscut un deja vu. „Sunt îngrijorat de felul în care tratează întreaga noastră comunitate. Înţeleg că nu a vorbit doar despre mine, ci despre voi”, a scrie el pe Reddit. „Aşa cum se întâmplă cu fanii fantasy de ani de zile, atitudinea generală a oricui scrie despre noi este că ar trebui să ne fie ruşine că ne bucurăm de ceea ce ne bucură. În asta, tonul pare ca a fost scris în anii optzeci. «Uitaţi-vă la tocilarii ăştia proşti, cum le plac lor lucrurile astea! Cum îndrăznesc să le placă! Nu ştiu ei că ceea ce le place este prost?»”

Dar rezultatul loviturilor din Wired are un aspect pozitiv – l-a popularizat şi mai mult pe Sanderson. Şi mai multă lume a aflat despre cărţile sale. După cum a sugerat Wired, aceste romane nu vor fi confundate cu  cele ale James Joyce sau ale David Foster Wallace. Sunt, totuşi, foarte distractive. Şi nu asta, până la urmă, contează? Sanderson trăieşte din ce scrie şi trăieşte bine. Pentru el, a fi scriitor este un job şi o afacere de zeci de milioane.    ■

Brandon Sanderson

Pare că a „virusat” industria editorială. Cea mai mare parte a vânzărilor sale de cărţi se face prin comercianţii tradiţionali. Cu toate acestea,  are ediţii limitate de lux publicate de propria tipografie, Dragonsteel. Procedând astfel, el a valorificat puterea fandom-ului (a lumii fanilor) într-o măsură stelară. Anul trecut, a finanţat prin crowdfunding patru romane nepublicate scrise în timpul lockdown-urilor pentru puţin peste 41 de milioane de dolari.