1 decembrie, Ziua Naţională a românilor, te trimite cu gândul invariabil la istorie. La momentul Unirii Principatelor, la momentul construirii României mari şi moderne. Dincolo de istoria politică şi socială, România are şi o istorie bogată în ceea ce priveşte pieţele financiare. Spre exemplu, primele iniţiative de înfiinţare a unei pieţe bursiere de mărfuri şi de valori au avut loc la mijlocul secolului al XIX-lea, aşa cum este Codicele de Comerţ al Ţării Româneşti din 1 ianuarie 1840, realizat după modelul dat de Codul Comercial francez din 1807 şi având la bază unele prevederi ale Regulamentului Organic.

Codicele reglementa bursele de comerţ, mijlocitorii de schimb şi samsarii. La acea vreme, dorinţa era de a se înfiinţa o bursă de comerţ la Bucureşti (condusă de 6 persoane) şi una la Brăila (condusă de o deputăţie domnească), urmând ca samsarii să-şi anunţe afacerile în cadrul burselor şi preţul mediu al mărfurilor să fie publicat. Codicele de la 1840 definea categoriile mijlocitorilor (agenţi de schimb) şi samsarilor (curtieri). Mijlocitorii erau numiţi de domnitor, Codicele stabilind de asemenea în privinţa preţului că „rezultatul tocmelilor şi al negociaţiei poliţelor ce se săvârşesc la Bursă hotărăşte cursul monezilor şi al poliţelor, al preţurilor mărfurilor, al asigurărilor, al transporturilor pe uscat sau pe apă, al zapiselor statului altor asemenea, al căror curs este primitor de a se însemna pe fiecare zi până unde s-a suit ori s-a coborât”.

În 1880, Camera de Comerţ şi Industrie de la Bucureşti face un memoriu către Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice în care, luând în considerare dezvoltarea comerţului cu efecte publice, propune înfiinţarea unei burse pentru fixarea cursurilor monetare şi efectelor, pe baza cererii şi ofertei, pentru a opri speculaţiile şi fluctuaţiile aleatorii. Este realizat, la iniţiativa Camerei de Comerţ din Bucureşti, un proiect de lege pentru înfiinţarea unei burse, care prevedea că: „Această bursă […] avea să adune la anumite ore pe comercianţii, industriaşii, capitaliştii, agricultorii şi mijlocitorii oficiali la un loc anumit, spre a se ocupa de operaţiunile lor comerciale, sub o mai deaproape priveghere a guvernului”.

Orarul de tranzacţionare al bursei era prevăzut de lege astfel: „Orele fie-cărei burse se fixéză de camera de comerciŭ dupe obiceiurile civile ale fie-cărei localităţi, combinate cu orele de pornire ale curierilor. La Bucuresci, Galaţi şi Brăila, orele deschiderei şi închiderei bursei se fixéză, împreună cu prefectul poliţiei, de 4 bancheri, 4 neguţători, 4 mijlocitori de schimb şi 4 mijlocitori de mărfuri desemnaţi de tribunalul de comerciŭ. […] Bursa va fi deschisă în tóte zilele, afară de Duminecă şi serbătorile legale. Tîrgul efectelor publice şi private şi al tuturor hârtiilor negoţiabile se face cu două ore înaintea târgurilor celor-lalte mărfuri. Informaţiuni se pot lua de la secretarul comitetului bursei în tóte zilele de lucru de la 9 până la 11 ore. Tóte acestea se vor observa sub controlul comitetului bursei”.

„Principalele operaţiuni cari se urméză la bursă sunt: tîrgul efectelor publice şi private, tîrgul acţiunilor diverselor societăţi agricole, industriale şi comerciale, tîrgul scrisurilor funciare rurale saŭ urbane şi a tuturor hârtiilor negociabile, vînzarea materiilor metalice, a monetelor, a tot felul de mărfuri, închirierea vaselor de transport, transportul pe uscat şi apă, tot felul de transacţiuni relative la comerciul continental şi maritim, interior şi exterior, asigurările de tot felul, etc.”.

Negocierile se realizau la bursă, în locul separat numit parchet. Tîrgul trebuia să arate „dacă e pe bani gata saŭ dacă e cu termen” (termenul însemna maxim 1 lună). Titlurile circulau doar dacă erau însoţite de cel puţin un cupon. Taxa de tranzacţionare era reprezentată de o taxă a timbrului, nu mai mare de 5 bani la suta de lei, care era suportată jumătate de cumpărător şi jumătate de vânzător şi se plătea Camerei de Comerţ. Plăţile în cadrul tranzacţiilor erau făcute de mijlocitori, în fiecare zi de bursă, iar cele mai mari de 100 de lei se realizau „în mandate de viramente asupra Băncei Naţionale”. Numărul mijlocitorilor de schimb se determina la fiecare 3 ani, numirea lor fiind făcută prin Decret Regal. Mijlocitorii puteau da procură specială de reprezentare unei alte persoane sau mai multora, dar mandatarii trebuiau să fie români, iar mijlocitorul era răspunzător de faptele acestora. Mijlocitorii de schimb erau obligaţi să înscrie toate operaţiunile şi tranzacţiile făcute în registrele proprii („carnet şnuruit şi parafat de tribunalul de comerciŭ”), înscriind sumele în litere, fără abrevieri, fiind menţionate toate detaliile vânzării, cumpărării, negocierii.

La mai puţin de un an de la deschidere a avut loc primul crah bursier din România, în noiembrie 1883, provocat mai ales de imposibilitatea efectuării lichidării. Presa vremii titra: „Crahul de la bursa din Bucureşti, prevăzut de noi şi de Banca Naţională, s-a întâmplat cu începerea lichidărilor din noiembrie (…)”.

Ca urmare a celor petrecute, în 1886, Camera de Comerţ şi Industrie solicită modificarea legii. O modificare adusă de legea din 1886 este introducerea următorului amendament: „Ori-ce operaţiune de bursă, regulat făcută, constitue un act de comerciŭ şi dă nascere unei obligaţiuni perfecte, la care nu se póte opune nici într’un cas excepţiunea de joc”. Din dezbaterile legii, redate de monitorul oficial, reies preocupările legiuitorului de la acea vreme ca „A duoa reformă coprinsă în proiect consistă în aceea că operaţiunele cu termen să se facă între persóne cunoscute; iar nu ca până acum de agenţii de schimb pe contul lor, fáră să spună în numele cui tratéză. De sigur că acest principiŭ este bun; de óre-ce intr’o bursă începĕtóre ca a nóstră, nu póte şi nu e bine să se lase liber curs acelor jocuri maloneste cari degeneréză în adevĕrate flagele pentru avuţia ţĕrei”.

Războiul suspendă tranzacţiile bursiere

În 1914, izbucnirea violentă a războiului generează închiderea Bursei pe 18 iulie, acesta rămânând închisă pe toată durata Primului Război Mondial. La acea perioadă erau tranzacţionate acţiunile emise de 63 de societăţi şi 58 de tipuri de rente şi obligaţiuni de stat (efecte cu dobândă fixă).

Distrugerea sondelor de petrol din timpul războiului a făcut ca valorile mobiliare să se deprecieze masiv. Repararea sondelor de către germani a condus însă la cotarea acţiunilor industriei petroliere române la Bursă, determinând creşterea ulterioară a cotaţiilor. Între 1917 şi 1918, tranzacţiile bursiere s-au realizat în „târgul bursier” de la cafeneaua Schreiber şi pe Strada Lipscani. Bursa Oficială de Efecte, Acţiuni şi Schimb se redeschide în octombrie 1918, activitatea sa crescând mereu, iar localul Bursei devenind neîncăpător.

În perioada 1919 - 1925, bursele de comerţ din România erau guvernate de trei tipuri de reglementări legale. Legea din Vechiul Regat din 1904, extinsă şi în Basarabia în 1919, se completa cu legislaţia austriacă aplicabilă Bursei de la Cernăuţi, din Bucovina, dar şi cu legislaţia maghiară din Banat şi Transilvania pentru Bursele din Arad şi Timişoara. Apare astfel din nou necesitatea unei legi care să răspundă nevoilor economice ale României. O nouă lege este promovată de profesorul Virgil Madgearu, ministru al Industriei şi Comerţului şi este ratificată prin Decret Regal pe 13 august 1929. Expunerea de motive realizată de Virgil Madgearu preciza: „Necesitatea adaptării uzanţelor găsite bune şi consfinţite în materie de bursă până azi, a modului de încheiere al tranzacţiilor de efecte, acţiuni schimb mărfuri, situaţiunea financiară şi economică a ţării, precum şi necesităţile unui bun mers al încheierilor operaţiunilor şi apoi încrederea deplină în tranzacţiunile ce se fac la Bursă, au călăuzit la întocmirea proiectului de lege ce însoţeşte această expunere de motive”

În 1938 este publicată de către Simon D. Gartenberg, preşedintele Asociaţiei Remizierilor Oficiali de Bursă, „Cartea acţionarului – îndreptar bursier”, aceasta fiind una dintre primele dovezi ale preocupării faţă de educaţia financiară a publicului regăsite în biblioteci. Aflăm astfel că, în 1938, la bursa de la Bucureşti erau tranzacţionate acţiunile a 56 de societăţi şi că mai multe titluri financiare româneşti erau vândute pe bursele străine (acţiuni Astra Română la Paris, Amsterdam, Anvers şi Zürich; acţiuni Concordia la Paris, Bruxelles, Anvers şi Zürich; acţiuni Steaua Română la Paris, Basel, Frankfurt, Geneva şi Zürich; acţiuni Petrol-Block la Paris, Lille, Anvers, Liege şi Zürich; acţiuni Redevenţa la Paris; efecte constând în rente şi împrumuturi erau tranzacţionate la Paris, Londra, Berlin, New York, Zürich, Roma, Milano, Basel, Berna, Geneva). De asemenea, la bursele occidentale mai erau cotate şi alte valori emise de societăţi cu capital românesc şi străin, care însă nu erau cotate la Bucureşti: Colombia, Danubiana, Omnium, Petrofina, Societatea de Gaz şi Electricitate din Bucureşti, Steaua Română Française şi Steaua Română (British), Zahăr şi Rafinaj în România.

Buletinul Bursei Bucureşti din decembrie 1939 scria: „Nici odată târgurile financiare mondiale n’au fost mai influenţate, ca în 1939, de evenimentele europene. Şi anul 1938 cunoscuse destule dificultăţi internaţionale, dar tot se crezuse că până la urmă zăngănitul armelor va fi îndepărtat, optimism care se răsfrânsese asupra burselor de valori. Într-adevăr anul 1939 din punct de vedere bursier debutează sub cele mai bune auspicii. Nivelul cursurilor era destul de ridicat la 1 Ianuarie 1939, nivel care n-a putut fi mult timp menţinut. Căderi serioase s-au produs la sfârşitul lunii Ianuarie, odată cu sfârşitul războiului spaniol. În Martie, bursele sunt cuprinse de panică, în urma ocupării Boemiei de germani. În Aprilie, italienii ocupă Albania, altă nelinişte, urmată de tensiunea polono-germană, care sfârşeşte cu războiul şi ocuparea Poloniei.[…]

Bursa, închisă pentru inventar

După cel de-al Doilea Război Mondial, economia României devine una centralizată, ca parte a reformei iniţiate de regimul comunist. În aceste condiţii, se decide închiderea Bursei în iulie 1948. Instaurarea proprietăţii de stat, ca unic proprietar, nu mai permitea existenţa produselor specifice pieţei bursiere, precum acţiuni sau obligaţiuni corporative, iar Bursa nu mai avea de ce să existe, având în vedere că nu mai exista obiectul tranzacţiilor. Deţinerea în proprietate a societăţilor comerciale era interzisă. Pe 11 iunie 1948, în baza Legii nr. 119/1948 a naţionalizării, 1.050 de întreprinderi industriale, bancare sau de asigurări treceau în proprietatea statului, ca „bun de consum al poporului” şi Bursa se închidea. Profesorul Nicolae Volonciu povesteşte în cartea sa (Volonciu, Nicolae, 2017, Amintiri din patru ţări, Bucureşti: Editura Solomon, p. 113.): „în ziua de 11 iunie, cu câteva minute înainte de deschiderea bursei, un cetăţean care voia să facă o tranzacţie a ajuns la uşă şi a găsit un mare lacăt. Veniseră mai de dimineaţă agenţi financiari, poliţie şi, printre ei, un hâtru care lăsase un bileţel lângă acel lacăt. Ce era scris pe acel bileţel? «ÎNCHIS PENTRU INVENTAR!»”.