După criza financiară din 2008-2009, care ne-a lovit în plin şi pe neaşteptate, creşterea cursului valutar, scăderea economică, pierderea a 700.000 de locuri de muncă, sute de mii de insolvenţe – au început să apară întrebările legate de intrarea noastră în NATO – 2004 şi UE – 2007.

Intrarea în aceste două organizaţii, militară şi politică, ar fi trebuit să ne aducă o apropiere mai rapidă faţă de Europa Occidentală, dar în schimb ne-a adus o criză indentificată mai ales prin creditele în euro şi franci elveţieni, pe care le-am luat şi care, dintr-o dată, au fost percepute ca un cadou otrăvit vândut românilor de către băncile străine care au venit în România.

Aceste întrebări persistă şi astăzi.

Între timp au apărut şi alte întrebări: De ce trebuie să ascultăm de Bruxelles când ştim noi mai bine ce avem de făcut în ţară? De ce avem nevoie de multinaţionale, care scot profitul şi ne ţin cu salariile mici? De ce trebuie să cumpărăm armament de la americani – avioane second hand cu miliarde de dolari? De ce avem nevoie de lupta anti-corupţie în condiţiile în care primii vizaţi sunt românii? De ce Uniunea Europeană nu ne-a făcut drumuri, spitale, şcoli?

Astfel de întrebări pot continua.

La o parte dintre ele avem răspunsuri, la altele nu.

Chiar şi acum, este greu de înţeles că împrumutul de 20 de miliarde de euro luat în 2009 ne-a stabilizat situaţia macroeconomică, a stabilizat cursul valutar, a stabilizat sistemul bancar expus pe valută împiedicând astfel o prăbuşire economică şi socială care ne-ar fi aruncat înapoi, la începutul anilor 90.

Cu cei 20 de miliarde de euro am salvat sistemul bancar, aşadar am salvat şi economia în totalitate.

Cu acel pachet financiar acordat României de către FMI – americani, Banca Mondială şi Comisia Europeană, am putut să avem din 2012 încoace una dintre cele mai bune perioade economice din istoria României, cu o dublare a PIB-ului, cu o triplare a salariilor, cu o scădere majoră a dobânzilor la lei, cu o stabilizare a cursului valutar leu/euro.

Uităm aceste lucruri, dar în cap ne rămâne ideea că ne-am vândut FMI-ului şi băncilor străine, care au profitat de noi.

Nici acum nu s-a stins războiul creditelor în franci elveţieni.

Dacă n-am fi fost în NATO, care prin alianţa militară garantează investiţiile străine, dacă n-am fi fost în Uniunea Europeană, nu am fi avut acces la pachetul de stabilizare şi nici la ceea ce a urmat după.

În ciuda retoricii patriotice, naţionaliste, România nu are resurse financiare pentru a recupera singură decalajele faţă de lumea occidentală.

Dacă n-am fi fost în Uniunea Europeană şi în NATO, n-am fi avut acces la banii europeni – 40 de miliarde de euro pe net din 2007 încoace, iar acum, nu am fi avut acces la acest pachet financiar de 100 de miliarde de euro – PNRR şi fondurile europene din noul exerciţiu financiar.

Uitaţi-vă la Serbia, care se bazează pe banii chinezilor şi ai ruşilor.

Până joi dimineaţă întrebările legate de NATO, de achiziţiile de armament american şi european, poate n-ar fi avut un răspuns.

Ce s-ar fi întâmplat dacă acum, când Rusia a atacat şi invadează Ucraina, în sec XXI, noi nu eram în NATO şi în Uniunea Europeană? Am fi fost în bătaia vântului, nu am fi fost invadaţi militar de către Rusia dar influenţa politică d ela Kremlin ar fi fost la ea acasă.

Am mai trăit acest episod după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Americanii şi NATO nu vor interveni din punct de vedere militar în Ucraina, pentru că nu riscă o confruntare directă cu Rusia. În aceste condiţii, Ucraina este o pradă sigură, şi este doar o chestiune de ore şi de zile până când se vor trezi din nou sub influenţa Rusiei.

Pentru că suntem membri NATO avem o şansă, singura dealtfel, de a fi protejaţi în faţa unei invazii de la Kremlin, şi nu neapărat militară.

Din păcate, liderii noştri politici reamintesc românilor doar acum, în vremuri de criză, cât este de important faptul că suntem membri NATO şi ai Uniunii Europene. Acest lucru ar trebui să fie spus în fiecare zi pentru a nu fi uitat, mai ales că vin, an de an, noi generaţii care nu au trăit anii 90 şi nici perioada comunistă.

Nu ştiu câţi dintre noi am fi dispuşi să ne apărăm ţara din punct de vedere militar, aşa cum o fac cum pot ucrainienii. Mai degrabă ne apără americanii şi europenii. Pentru că suntem membri, alături de marile puteri, în NATO şi în Uniunea Europeană.