În virtutea acestui mecanism, BCE va supraveghea direct, încă începând din noiembrie acest an, băncile din zona euro şi din restul ţărilor UE care decid să se alăture uniunii bancare europene, având puterea de a decide închiderea oricărei bănci dacă apreciază că respectiva instituţie este prea slabă spre a supravieţui. Acordul limitează posibilitatea ţărilor europene de a contesta deciziile BCE.

În ipoteza unei crize bancare unde acţionarii, creditorii şi industria bancară nu pot acoperi singuri costurile, 40% din costurile de finanţare a fondului comun de restructurare bancară vor fi împărţite între ţările membre ale uniunii, pondere care va urca la 60% în al doilea an şi la 70% în anul al treilea, urmând ca împărţirea totală a costurilor să fie realizată în al optulea an. Valoarea fondului va fi de numai 55 mld. euro, sursele de finanţare urmând să fie taxe aplicate industriei bancare şi împrumuturi. Germania s-a opus, astfel, dorinţei exprimate de Franţa şi Spania ca resursele fondului să fie acoperite din contribuţia ţărilor zonei euro.

Unii analişti ai băncilor au prefaţat discuţiile cu PE sugerând că acesta este "necooperant" - cu alte cuvinte, că a rezistat ferm ideii de înfiinţare a unui fond din bugetele publice care să suporte costul falimentelor bancare. Germania a fost însă cea care a rezistat acestei idei, o idee care iniţial ar fi urmat să stea la baza uniunii bancare europene. O altă idee iniţială a uniunii pierdută pe parcurs a fost aceea a protecţiei comune a depozitelor bancare.