Deja evidenţiat de impactul pandemiei de COVID-19, nivelul de trai din SUA este pe punctul de a fi supus unor presiuni mai mari ca niciodată. În acelaşi timp, lumea are îndoieli serioase cu privire la prezumţia cândva larg acceptată a excepţionalismului american. Monedele stabilesc echilibrul între aceste două forţe - fundaţiile economice interne şi percepţiile străine despre puterea sau slăbiciunea unei naţiuni. Echilibrul se schimbă, iar un declin al dolarului este posibil.

Seminţele acestei probleme au fost semănate de un deficit pro­fund în economiile gospodăriilor, firmelor şi sectorului public din SUA care a fost evident şi înainte de pandemie. În pri­mul trimestru al anului 2020, economiile nete, care includ economiile ajustate la depreciere ale gospodăriilor, afacerilor şi sec­torului guvernamental, au scăzut la 1,4% din venitul na­ţio­nal. Este cel mai slab rezultat de la sfârşitul anului 2011, re­pre­zentând o cincime din media de 7% din perioada 1960 - 2005.

În lipsa economiilor, dar dorind să investească şi să crească, SUA au profitat foarte mult de rolul dolarului ca monedă de rezervă primară a lumii şi au atras foarte mult din surplusul de economii din străinătate. Dar a plătit şi un preţ. Pentru a atrage capital străin, SUA au înregistrat un deficit în contul său curent - care este cea mai cuprinzătoare măsură a comerţului de­oa­rece include inves­t­iţiile - în fiecare an din 1982 încoace.

COVID-19 şi criza economică pe care pan­demia a declan­şat-o am­plifică tensiunea dintre eco­nomisire şi contul cu­rent pâ­nă la punctul de rupere. Vinovatul: explozia defi­citelor bu­ge­tare. Conform Biroului bipartizan pentru buget al Congresului, de­ficitul bugetar federal este e­stimat să crească până la re­cordul din pe­rioa­da de pace de 17,9% din PIB în 2020, pen­tru a se reduce la 9,8% din PIB în 2021.

O parte sem­nificativă din sprijinul fis­cal a fost ini­ţi­al economisit de munci­to­rii şo­meri cu tea­mă de cri­ză. Aceasta tinde să re­ducă une­le presiuni im­e­dia­te asu­pra eco­nomisirii. Cu toa­te aces­tea, datele lu­na­re ale Depar­ta­men­tu­lui de Tre­zo­rerie ara­tă că extin­de­rea din tim­pul crizei a de­fi­citului fe­deral a de­păşit cu mult creş­terea provo­ca­tă de teamă a economiilor per­s­onale, deficitul din aprilie fiind de 5,7 ori mai mare decât cel din primul trimestru sau cu 50% mai mare decât suma cu care au crescut în aprilie economiile per­sonale. Cu alte cuvinte, se ac­u­mulează o presiune descendentă inten­să pe rezervele in­ter­ne deja foarte puternic erodate. Com­parativ cu situaţia din pe­ri­oa­da crizei financiare globale, când economiile in­­terne au ajuns în teritoriul negativ pentru prima dată, la media de -1,8% din ve­nitul naţional din trimestrul al treilea din 2008 pâ­nă în al doi­lea trimestru din 2010, o scădere mult mai accentuată în te­ri­toriul negativ este acum probabilă, posibil mai jos de -5%, li­mi­ta cea mai de jos putând fi chiar -10%. Iar de aici intră în joc do­larul.

Deo­camdată, moneda americană este puternică, beneficiind de o cerere tipică pentru perioadele de goană după adăpost. Faţă de o gamă largă de monede ale partenerilor comerciali ai SUA, dolarul s-a apreciat cu aproape 7% în perioada ia­nuarie-aprilie, ajungând la un nivel care se situează cu 33% peste minimul din iulie 2011.

Dar prăbuşirea economiilor va duce la o lărgire accentuată a deficitului de cont curent, probabil la mai mult de -6,3% din PIB, cât este recordul anterior stabilit la sfârşitul anului 2005. Monedă de rezervă sau nu, dolarul nu va fi economisit în aceste circumstanţe. Întrebarea cheie este ce va provoca declinul?

Pentru a găsi răspunsul nu trebuie căutat mai departe de administraţia Trump. Politicile comerciale protecţioniste, retragerea dintre stâlpii de rezistenţă ai globalizării, cum ar fi Acordul de la Paris privind clima, parteneriatul Trans-Pacific, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alianţele tradiţionale atlantice, gestionarea greşită a răspunsului la COVID-19 împreună cu agitaţia socială nemaivăzută de la sfârşitul anilor ‘60, toate sunt manifestări dureroase ale declinului puternic al leadershipului global american.

Când criza economică va începe să se stabilizeze, să sperăm că până la sfârşitul acestui an sau la începutul anului 2021, efectele vor ajunge în SUA chiar când economiile interne sunt în plin picaj. Dolarul ar putea testa cu uşurinţă minimele sale din iulie 2011, depreciindu-se cu până la 35%.

Prăbuşirea dolarului va avea trei consecinţe importante: va fi inflaţionistă - un tampon binevenit pe termen scurt împotriva deflaţiei, dar care, în combinaţie cu ceea ce este probabil să fie o redresare economică post-Covid slabă, va reprezenta încă un motiv de îngrijorare pentru debutul stagflaţiei „ combinaţie toxică de creştere economică slabă şi inflaţie în accelerare care provoacă ravagii pe pieţele financiare.

Mai mult decât atât, în măsura în care un dolar mai slab este simptom al unui deficit de cont curent exploziv, este posibilă o lărgire accentuată a deficitului comercial al Americii. Presiunile protecţioniste vor afecta importurile din state ieftine precum China, iar importatorii se vor reorienta către producători mai scumpi, costurile acestei schimbări fiind simţite de consumatorii şi aşa deprimaţi de criză.

În sfârşit, în faţa dorinţei Washingtonului de a decupla financiar ţara de China, cine va mai finanţa deficitul de economii al unei naţiuni care îşi va fi pierdut deja privilegiul exorbitant? Şi cu ce costuri? Privilegiile trebuie câştigate, nu luate ca un dat.