Extinderea zonei euro este un subiect de actualitate, dar nu toate ţările europene văd acest proces la fel. România ar trebui să facă din adoptarea monedei euro un obiectiv strategic care să susţină creşterea şi dezvoltarea economică durabilă şi stabilă.

La mai mult de şase decenii de la constituirea sa, spaţiul comunitar  parcurge, în perioada actuală, o nouă etapă marcată de riscuri şi incertitudi generate de situaţia geo-politică şi economică. Efectele pandemiei de Covid-19, ale schimbărilor climatice generatoare de fenomene extreme, ale conflictului militar de la graniţã, ale procesului de înlocuire treptată a surselor de energie convenţională cu cele regenerabile au scos la iveala o serie de vulnerabilităţi sistemice cărora Uniunea Europeanã trebuie să le facă faţă şi care îi diminuează competitivitatea în plan global.

Inflaţia ridicată  şi creşterea costului creditării pun presiune, în mod diferit, atât pe zona euro cât şi pe statele membre ale Uniunii Europene aflate în afara acesteia. Moneda comună şi cadrul legal şi instituţional comun fac din zona euro un spaţiu economic şi politic mai puţin expus riscurilor şi permit atingerea unui grad de stabilitate si a unui standard de viaţă mai ridicat decât cel al statelor membre care nu fac parte din aceasta.

Pentru România, membră a Uniunii Europene în ultimii 16 ani, adoptarea monedei comune  şi a face parte din zona euro este o chestiune de timp, deoarece toate statele membre, cu excepţia Danemarcei, sunt teoretic obligate să adere mai devreme sau mai târziu la uniunea monetară. Este un proces complex, care presupune parcurgerea mai multor etape.

Deocamdată, datorită conjuncturii economice globale şi regionale, România nu îndeplineşte criteriile de aderare, dar trebuie remarcat faptul că de-a lungul timpului au fost perioade în care a îndeplinit, simultan, mai multe din aceste criterii. Crizele suprapuse au deteriorat funcţionarea mecansimelor economice, peste tot în lume, iar indicatorii de stabilitate (a preţurilor, fiscal-bugetară, a cursului de schimb şi desigur monetară) au depăşit cu mult, în toate statele membre ale Uniunii şi, desigur, şi în România, limitele stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

Faptul că Bulgaria şi Croaţia, state care, la fel ca România, au statutul de stat membru cu derogare de la adoptarea monedei euro au intrat in MRS 2 şi vor adopta moneda comună cel mai probabil in 2023 (Croaţia) şi 2024 (Bulgaria) ar putea reprezenta un stimulent pentru a re-aşeza acest obiectiv în cadrul priorităţilor legate de definirea interesului naţional. E însă nevoie de voinţă politică şi de o strângere a tuturor stakeholderilor, politicieni, tehnocraţi şi societate civilă, în jurul unui proiect comun.

E de asemenea nevoie de o mai bună comunicare a importanţei şi conţinutului acestui proiect. Un sondaj din aprilie 2022, realizat de la nivelul Uniunii Europene relevă faptul că mai puţin de jumătate din populaţia României cunoaşte şi se consideră informată de costurile şi beneficiile aderării la zona euro, România fiind pe ultimul loc în rândul statelor din afara zonei euro din această perspectivă.

Eforturile făcute de către Banca Naţională a României şi de Banca Centrală Europeană si celelate instituţii europene trebuiesc acompaniate de mesaje ale clasei politice, societăţii civile şi organismelor profesionale  legate de importanţa acestui proiect.

Pentru a intra în zona euro, România ar trebui să demonstreze că piaţa sa este compatibilă cu structurile Pieţei Interne, prin convergenţă reală, cât şi prin îndeplinirea indicatorilor de   convergenţă nominală.

Este evident că, pentru România, ca şi în cazul tuturor celorlalţi membri ai zonei euro, adoptarea monedei comune  generează atât costuri, cât şi beneficii. Printre costuri se numără pierderea controlului asupra politicii monetare naţionale, inclusiv a capacităţii acesteia de a stimula creşterea economică prin utilizarea unor instrumente monetare specifice. Beneficiile sunt o creştere a stabilitatăţii economice şi, implicit, sociale, mai puţine riscuri legate de  cursul de schimb, mai multă transparenţă pe piaţă şi capacitatea sporită de a atrage investiţii ca parte a unei uniuni economice, monetare şi politice stabile.

Mihaela Luţaş predă cursul de Politici Economice Europene la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca; Dan LUCA conferenţiază în universităţi din Bruxelles şi Bucureşti.