În timpul crizei globale din 2007-2008 şi după aceea, Rezerva Federală a SUA, cea mai puternică bancă centrală din lume, a fost acuzată că prin măsurile de relaxare a politicii monetare s-a angajat într-un război valutar, urmărind deprecierea dolarului pentru a da avantaje competitive economiei.

De atunci, băncile centrale ale tuturor marilor economii occidentale şi-au redus dobânzile şi au dezlănţuit pro­grame de achiziţii de active, notează Ziarul Financiar.

Mai recent, în primăvară, Banca Angliei a anunţat că va ajuta guvernul britanic împrumutându-i bani la nevoie pentru finanţarea uriaşelor planuri de cheltuieli pentru atenuarea şocurilor pandemiei de COVID-19. Atunci au apărut rapid comparaţii între ce face instituţia şi ceea ce este cunoscut ca „finanţare monetară“, adică finanţarea cheltuielilor guvernului prin printarea de bani. Banca Angliei a făcut clar că acele măsuri ar fi doar temporare şi că orice împrumut va fi rambursat până la sfârşitul acestui an. Acum, tot mai mulţi obser­vatori ai pieţei spun că Banca Centrală Europeană îşi foloseşte una din armele de luptă contra crizei pentru a ajusta activ costurile de finanţare ale guvernelor din zona euro, după cum a remarcat Bloomberg. Astfel, programul de achiziţii de obligaţiuni pe timp de pandemie de 1.350 de miliarde de euro a transformat BCE într-un „regulator de facto al yieldurilor“, spun economiştii de la HSBC Simon Wells şi Fabio Balboni.

O astfel de strategie este utilizată de Banca Japoniei şi implică de obicei stabilirea de ţinte pentru randamentele obligaţiunilor cu scadenţe mari şi cumpărarea acestor datorii în cantităţi suficiente pentru a atinge ţintele.

Oficialii BCE au respins în repetate rânduri afirmaţiile că achiziţiile de obligaţiuni emise de guvernele din zona euro sunt efectuate având în vedere randamente dinainte stabilite. În schimb, ei au subliniat că principala lor preocupare este de a preveni înrăutăţirea condiţiilor financiare - pentru a se asigura că economia îşi poate continua revenirea.

„BCE a devenit un regulator de facto al randamentelor, chiar dacă nu ar putea niciodată să anunţe un nivel ţintă al yieldurilor“, arată economiştii de la HSBC. Instituţiei îi este interzis să finanţeze guvernele, argumentează aceştia, subliniind totodată „imposibilitatea practică pentru bancă de a urmări stabilirea unor curbe de randament pentru fiecare dintre cele 19 state membre“ ale zonei euro.

Erik Nielsen, de la UniCredit, a etichetat politica BCE ca fiind „cu totul în afară de nume un instrument pen­tru controlul curbei randamentului“. „Chiar dacă BCE nu ar folosi niciodată termenul, este politica po­tri­vită pentru aceste vremuri extraordinare“, a spus Nielsen.

Nemţoaica Isabel Schnabel, membră a comitetului executiv al BCE, a declarat într-un interviu pentru Bloomberg că strategia instituţiei de a proteja condiţiile financiare este un „concept oarecum mai larg“ decât stabilirea unui obiectiv explicit pentru ran­damente. „Nu am discutat niciodată despre controlul curbei randamentului în consiliul guver­nato­rilor de când sunt aici“, a spus Schnabel, care s-a ală­turat con­siliului la începutul anului. „Asta nu înseamnă că nu vom discuta acest aspect la un moment dat în viitor, însă nu cred că controlul explicit al curbei ran­da­mentului cu ţinte cantitative este în prezent pe masă.“ Tocmai instrumentul în discuţie, programul de achiziţii de obligaţiuni în pandemie, este aşteptat şi chiar cerut de pieţe să fie suplimentat de BCE la şedinţa de politică monetară de joi cu 500 de miliarde de euro.

Între timp, în ultimele două luni, BCE a efectuat achiziţii supradimensionate de obligaţiuni germane profitând de efervescenţa de pe pieţele de datorii pentru a reduce ritmul achiziţiilor de active ale guvernului francez şi italian, notează Reuters. Banca s-a concentrat în criza actuală pe cumpărarea de obligaţiuni ale statelor împovărate de datorii cu riscul de a secătui piaţa, reuşind să ducă yieldurile, adică costurile de finanţare, la cote minime. Astfel, randamentele obligaţiunilor unor state ca Portugalia şi Grecia au ajuns sub zero. În ultimele luni însă, BCE a căutat să-şi reechilibreze achiziţiile, care ar trebui să fie proporţionale cu mărimea ecomomiei şi populaţiei fiecărui stat.

Succesul BCE în a reduce costurile de finanţare are şi un efect secundar nedorit. Datoriile cumulate ale guvernelor din zona euro, umflate de cheltuielile făcute pentru protejarea economiilor de pandemie, sunt pe cale să depăşească pentru prima dată mărimea economiei uniunii monetare. Regulile UE cer ca deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB şi ca datoria statului să nu treacă de 60% din PIB. Însă datoria Italiei va creşte probabil de la 135% din PIB în 2019 la 160% din PIB în 2021, scrie Financial Times. Aceste reguli sunt deocamdată suspendate, dar, cândva după ce criza se va fi terminat, vor fi probabil reactivate într-un fel sau altul, obligând guvernele să-şi reducă îndatorarea până la limitele acceptate.

Pentru Italia, dar şi pentru celelalte state cu datorii mari, acest lucru va fi practic imposibil de făcut în viitorul apropiat. De aceea au apărut voci printre oficialii italieni care cer ca BCE să şteargă datoriile suverane pe care le deţine „ ceva ce iarăşi ar împinge BCE la limita legilor actuale sau chiar dincolo de aceasta.